Cucerirea Canaanului s-a realizat în cursul a trei campanii militare - centrală, de sud şi de nord. Campania centrală, având drept scop să dezbine şi să cucerească, a fost alcătuită din două înfruntări majore: una la Ierihon şi cealaltă la Ai.
Ierihon era o cetate fortificată, dar zidurile ei n-au avut decât scopul de a-i păstra pe locuitorii ei înăuntru, pentru a putea fi supuşi judecăţii, neputând, nicidecum, să-i ţină pe israeliţi afară. Era o cetate situată topografic la o elevaţie joasă (de fapt la 243 metri sub nivelul mării) iar pe plan moral la un nivel încă şi mai jos. Era o cetate sortită pierzării deoarece se afla pe teritoriul Domnului şi locuitorii ei de drept veniseră să-şi ia în primire proprietatea. Multe lucruri din viaţa noastră se prefigurează la orizont ca nişte Ierihonuri care ne împiedică înaintarea spre însuşirea moştenirii noastre. Uneori părem pur şi simplu descurajaţi de volumul şi intensitatea încercărilor care ne împresoară. În acele momente, un lucru trebuie să facem: să declarăm şi să ne însuşim biruinţa pe care ne-o dăruieşte Domnul şi să mergem înainte prin credinţă, cu ochii aţintiţi asupra lui Dumnezeu, Singurul de la care ne va veni izbăvirea, şi astfel şi noi vom vedea înfăptuindu-se minuni.
Frica de evrei îi determinaseră pe locuitorii Ierihonului să se baricadeze în cetate încă înainte de a fi sosit invadatorii. Timp de şase zile israeliţii au mărşăluit în jurul cetăţii, o dată pe zi, revenind seara în Ghilgal. În a şaptea zi... ei au mărşăluit în jurul cetăţii de şapte ori. Când preoţii au sunat din coarnele de berbec (trompete), israeliţii au strigat cu glas tare. Zidurile s-au prăbuşit la pământ, permiţând copiilor lui Dumnezeu să pătrundă în cetate. Unii cercetători ai Bibliei cred că zidurile cetăţii s-au coborât în pământ, asemenea unui ascensor, permiţându-le israeliţilor să calce peste partea de sus a acestora, când au intrat în cetate. Indiferent cum anume, lucrul acesta s-a petrecut datorită credinţei poporului lui Dumnezeu ( Evrei 11:30). Observaţi că chivotul este menţionat de şapte ori între versetele 6 şi 12.
Toate lucrurile din cetate erau ,,anatema" (versiunea de Iaşi) - adică sortite de Domnul nimicirii, ca roade dintâi ale Canaanului. Cu excepţia lui Rahab şi a familiei ei, locuitorii şi vitele trebuiau să fie distruşi, dar argintul, aurul, bronzul şi fierul trebuiau depuse în vistieria Domnului. Nimeni nu avea voie să-şi însuşească nici un lucru pentru uzul propriu.
Când ne dăm seama de perversitatea morală a canaaniţilor, e lesne să vedem de ce Dumnezeu a poruncit distrugerea totală a vieţii în interiorul cetăţii Ierihon. În loc de a-L critica pe Domnul pentru că a administrat asupra celor răi judecata pe care o meritau, ar trebui să ne minunăm de harul Său, care a păstrat în viaţă pe Rahab şi familia ei, ce făceau parte din aceiaşi locuitori ai Ierihonului.