Chivotul a intrat primul în ape, deschizând calea poporului. Intrarea lui Hristos în moarte ne deschide o cale pe care n-am mai trecut, o cale nouă şi vie (3.4; Evrei 10.20). Înainte de cruce, nimeni nu s-a întors definitiv din moarte după ce a intrat în ea. Dar Hristos S-a întors, iar noi acum trecem prin ea cu El, fără a-i simţi amărăciunea. „El a prefăcut marea în uscat; au trecut fluviul cu piciorul; acolo ne-am bucurat în El“ (Psalmul 66.6). Observăm cum chivotul a rămas în albia râului până a trecut tot poporul (v. 17). Minunată garanţie a integrităţii poporului! Moartea nu ne poate înghiţi. Hristos a trecut prin ea în contul nostru. Dar să ne gândim ce a însemnat pentru Domnul Vieţii să-Şi dea sufletul. Iona 2.4 ... spune despre toate valurile grozave care au trecut peste El în realitate: apele I-au înconjurat până şi sufletul ... (vezi şi Psalmul 42.7). Nepreţuit Mântuitor! El a primit suferinţa şi moartea, iar noi, eliberarea, viaţa, strălucirea. Apele nu pot stinge şi râurile nu pot îneca iubirea „tare ca moartea“ care L-a făcut să intre în valuri pentru a ne salva pe noi de puterea lor (Cântarea Cântărilor 8.6, 7).