După atribuirea părţii lui Iuda, iată un alt exemplu de credinţă îndrăzneaţă şi curajoasă. Din nou îl vom găsi în familia lui Caleb. Lângă acesta, Otniel, nepotul său, şi Acsa, fiica sa, fuseseră bine educaţi. Zi de zi, în timpul lungilor ani ai deşertului, putuseră să-l audă, aplicând îndemnul din Deuteronom 6.7, povestindu-le despre ţara cea bună pe care o vizitase, despre fructele uimitoare pe care le adusese. De asemenea zi de zi putuseră să-l vadă, credincios în mersul său perseverent, apoi în luptele Sale pentru posesiunea deplină a acestei ţări. Astfel de cuvinte, astfel de exemplu au adus roade. Otniel şi Acsa au învăţat ei înşişi, puţin câte puţin, să iubească această ţară a Canaanului, centrul gândurilor şi afecţiunilor tatălui lor Şi, la momentul potrivit, apare credinţa. Cea a lui Otniel ia în stăpânire Chiriat-Seferul. Cea a Acsei cere o porţie suplimentară din pământul Canaanului. Ce bucurie pentru Caleb care îi spusese lui Iosua: „Dă-mi muntele acesta“ (14.12), să-şi audă fiica spunând: „Dă-mi ... dă-mi şi ...!“ (v. 19; compară cu Matei 11.12). Cu o astfel de pregătire şi cu o soţie demnă de el, Otniel se va califica pentru a exercita mai târziu funcţia de judecător în Israel (Jud. 3.9-11).