Ucenicii lui Ioan au fost cumva geloşi văzând că învăţătorul lor îşi pierde din influenţă în favoarea Celuilalt (v. 26; cap. 4.1). Cu excepţia a doi dintre ei (unul fiind Andrei), care-l părăsiseră pe Ioan pentru a-L urma pe Isus (cap. 1.37), aceşti oameni nu înţeleseseră care era exact misiunea unui precursor. El era prietenul Mirelui. Iar ceea ce provoca nemulţumirea ucenicilor săi făcea, din contră, ca bucuria lui să fie împlinită (v. 29); el era fericit să se şteargă înaintea Domnului. Frumosul său răspuns ar trebui gravat ca o deviză în inima fiecăruia dintre noi: „El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez“ (v. 30). Acest cuvânt este pentru Ioan ocazia de a-L preamări pe Domnul Isus: El este deasupra tuturor nu prin autoritatea pe care I-o recunoşteau mulţimile, ci pentru că El vine din cer (v. 31). Şi nu vine ca un înger, ci ca Obiectul tuturor afecţiunilor Tatălui, ca Moştenitorul Lui (Evrei 1.2). O asemenea vizită pune la încercare întreaga omenire, împărţind-o în două grupe. Cei care cred în Fiul au încă de acum viaţa veşnică. Cât despre cei care nu cred – ce gând înspăimântător – mânia lui Dumnezeu rămâne asupra lor! De ce parte vă aflaţi voi? (cap. 20.31).