Isus deja le-a spus ucenicilor că va pleca de la ei şi că va reveni ulterior, pentru a-i duce cu El în cer. Dacă L-ar iubi, această veste le-ar fi adus bucurie. Desigur, într-o anumită privinţă, ei îl iubeau, dar nu apreciau la justa valoare identitatea Lui şi, prin urmare, dragostea lor nu era atât de intensă cât s-ar fi cuvenit să fie.
„V-aţi bucurat că am zis: «Mă duc la Tatăl», pentru că Tatăl Meu este mai mare decât Mine" (redat după NKJV, n.tr.). La prima vedere, versetul acesta pare să contrazică tot ce i-a învăţat Domnul Isus pe ucenici cu privire la egalitatea Sa cu Dumnezeu Tatăl. În realitate, nu este nici o contradicţie, după cum reiese din explicaţia oferită chiar în text. Când Isus era pe pământ, oamenii L-au urât, L-au urmărit, L-au prigonit şi L-au ostracizat. Oamenii L-au hulit, L-au batjocorit şi L-au scuipat. Domnul Isus a îndurat groaznice umilinţe din partea creaturilor Sale.
Dumnezeu Tatăl nu a suferit niciodată un tratament atât de brutal din partea oamenilor. El a locuit în cer, departe de răutatea păcătoşilor. După întoarcerea Domnului Isus în cer, toate aceste umilinţe nu-L mai puteau atinge. De aceea, ucenicii trebuiau să se bucure când Isus a spus că Se duce la Tatăl, deoarece în această privinţă Tatăl era mai mare decât El. Tatăl nu era mai mare ca Dumnezeu, ci mai mare pentru faptul că El niciodată nu S-a coborât pe pământ ca Om şi nu a fost supus barbariilor comise de oameni. În ce priveşte atributele Dumnezeirii, Fiul şi Tatăl sunt egali. Dar atunci când ne gândim la locul umil pe care Şi l-a asumat Isus ca Om aici pe pământ, ne dăm seama că în acea privinţă, Dumnezeu Tatăl era mai mare decât El. El era mai mare în ce priveşte poziţia, dar nu şi Persoana Sa.