După un capitol scurt consacrat filistenilor, Domnul, compensând, vorbeşte acum despre Moab mai pe larg. Acest popor îşi pusese încrederea în lucrările lui, în tezaurul lui (v. 7), în dumnezeul său, Chemoş (v. 13), şi în oamenii săi de război (v. 14). Şi nu numai că aceste resurse pe care se bizuia Moab nu i-au fost de niciun ajutor, dar au constituit şi cauza judecăţii care a căzut asupra sa (v. 7).Lui Moab îi lipsise ceva esenţial şi, oricât de surprinzător ar părea, acestea erau ... încercările. Vinul nou trebuie trecut mai întâi dintr-un butoi în altul, până ajunge «să-şi piardă din tărie», să-şi aibă, puţin câte puţin, toate drojdiile depuse. Dar Moab nu suferise niciodată acest tratament. El fusese „netulburat“ „din tinereţea lui“ (v. 11; Zaharia 1.15); nu învăţase prin împrejurări dificile să se cunoască, la modul de a-şi pierde din prostul său gust caracteristic (aceasta este ceea ce va căuta Domnul să facă cu Israel, ducându-l în robie). Domnul ştie ce face atunci când ne scutură şi ne smulge din comoditatea noastră (Psalmul 119.67). Aceste „turnări“ neplăcute dintr-un vas în altul au scopul de a ne face să pierdem de fiecare dată încă puţin din voinţa proprie, încă puţin din pretenţiile noastre, încă puţin din încrederea în noi înşine.