Profeţiile lui Ieremia nu ne sunt consemnate în ordinea în care au fost ele rostite. Cea de faţă ne poartă în vremea celui din urmă împărat al lui Iuda. Atacat de temutul său vecin, Nebucadneţar, împăratul Zedechia trimite doi soli la profet, pentru a-l ruga să-L consulte pe Domnul: era cel mai bun lucru pe care, de fapt, îl putea face. În realitate însă, el şi poporul căutau eliberarea fără ca mai întâi să se pocăiască: trândăveau prin ignorarea acestei condiţii, peste care, de altfel, nu se putea trece, din moment ce Dumnezeu nu o dădea pe una fără cealaltă (eliberarea fără pocăinţă). După toate câte anunţase Ieremia în capitolele precedente, o asemenea cerere era aproape o neruşinare şi de aceea Domnul este nevoit să le răspundă cu toată asprimea. Nu numai împăratul Babilonului va lupta împotriva lui Iuda, ci Însuşi Domnul: va lovi cu o ciumă mare oamenii şi animalele, precum odinioară turmele Egiptului (Exod 9.1-7). Totuşi, pe lângă acest drum al morţii, încă rămânea pentru acest popor un drum al vieţii ... care însă cerea în mod obligatoriu recunoaşterea păcatelor şi supunerea faţă de voia lui Dumnezeu. Acest drum este încă deschis: ne-am angajat fiecare dintre noi pe el?