Idolatria lui Iuda, adânc întipărită, va duce în cele din urmă la exilarea sa. Muntele lui Dumnezeu este Ierusalimul. A te încrede în om este un blestem; a te încrede în Domnul îţi va aduce binecuvântări. Dumnezeu cunoaşte inima nespus de înşelătoare a omului şi-l va pedepsi pe omul care obţine bogăţiile sale pe căi necinstite „ca o potârniche, care cloceşte nişte ouă pe care nu le-a ouat ea" după care vede cum îi pleacă puii. (Referirea la potârniche are de a face cu credinţa răspândită în popor conform căreia această pasăre ar cloci ouăle altor păsări).
Versetul 9 nu prea este îndrăgit de oameni, dar este adevărat, reprezentând o foarte corectă apreciere despre inima nenăscută din nou a omului. R. K. Harrison comentează pe marginea cuvintelor „deznădăjduit de rea" din traducerea KJV şi „grav de bolnavă" din alte versiuni:
Natura omului nenăscut din nou se află într-o stare disperată, dacă nu intervine harul divin, fiind descrisă drept grav de bolnavă în versetul 9 (RSV disperat de coruptă, sau disperat de bolnavă în ediţia NEB), Conform 15:18 şi 30:12 unde apare sensul de „incurabilă." Fiecare generaţie are nevoie de regenerarea sufletului de către Duhul şi de harul lui Dumnezeu (conform Ioan 3:5f.; Tit 3:5).
Pentru cei ce cred că Ieremia 17:9 ar fi o înfierare prea aspră a inimii lor, vom cita lungul, dar necesarul citat din Matthew Henry: Există în inima noastră o răutate de care nu suntem conştienţi, pe care nu o bănuim că ar exista. Ba chiar se comite frecvent greşeala între copiii oamenilor că creadă despre ei înşişi, sau cel puţin despre inimile lor, că sunt cu mult mai bune decât în realitate. Inima, conştiinţa omului, în starea sa coruptă şi decăzută, este nespus de înşelătoare. Este vicleană, subtilă şi falsă; este predispusă la înlocuire (căci acesta este sensul adevărat al cuvântului); de aici îşi trage Iacob numele de înlocuitor. Ea numeşte răul bine şi binele rău, îmbracă lucrurile în culori false şi le urează pace celor cărora nu le aparţine pacea. Când oamenii spun în inimile lor (adică le permit inimilor lor să le strecoare şoapta) că nu este Dumnezeu sau că El nu vede sau că nu va cere socoteală sau că vor avea parte de pace, indiferent cum vor trăi; în acestea şi în o mie de alte sugestii similare, inima este înşelătoare. Iată dar în ce constă şi adevărul potrivit căruia inima este deznădăjduit de rea; este mortală, este disperată. Lucrurile au ajuns într-o stare rea şi deplorabilă, cu neputinţă de îndreptat, dacă conştiinţa, care în mod normal, ar trebui să corecteze erorile altor facultăţi, ajunge să fie ea însăşi capul răutăţilor şi falsităţilor. Ce se va alege de un om dacă ceea ce ar trebui să fie în el candela Domnului, în realitate răspândeşte o lumină falsă, dacă locţiitorul lui Dumnezeu în lăuntrul sufletului, căruia i s-a încredinţat sarcina de a-I susţine interesele, în realitate I le trădează? Atât de mare e înşelăciunea inimii încât pe bună dreptate putem spune: Cine o poate cunoaşte? Cine poate descrie cât de rea este inima.