4. O satiră de condamnare a idolatriei (10:1-18)
Capitolul acesta alternează între deşertăciunea idolilor şi măreţia lui Dumnezeu. Oamenii lui Dumnezeu nu au voie să copieze comportarea Neamurilor şi nu li se îngăduie să se ia după idolii lor lipsiţi de viaţă. Yates comentează pe marginea acestei satire la adresa idolilor: Ieremia îi şfichiuieşte fără cruţare pe jalnicii şi neputincioşii idoli de care se alipesc oamenii, înlocuindu-L pe Dumnezeu în inima lor cu aceştia. Ei sunt ca nişte bâte fără viaţă ce trebuie să fie decorate pentru a ascunde faptul că sunt nişte bucăţi de lemn fără viaţă. În loc să ducă, ei înşişi trebuie duşi. Trebuie plăsmuiţi, pe când Dumnezeu este Cel care plăsmuieşte. Nici o vorbire, nici o putere, nici o suflare, nici o inteligenţă, nici o valoare, nici o influenţă, nici o permanenţă nu li se pot atribui. În contrast izbitor cu aceştia, Iahve este etern, viu, activ, puternic.