În versetele precedente am văzut că presbiterii adunării participă la procesul refacerii unui sfânt care a păcătuit. Şi vom vedea că Ilie participă la refacerea (parţială şi temporară) a unei naţiuni ce alunecase de la credinţă. Acum suntem îndemnaţi să ne dedicăm acestei slujbe cu implicaţii profunde.

Versetul 19 îl descrie pe fratele creştin care s-a îndepărtat de la adevăr, fie în ce priveşte doctrina, fie practica. Un alt frate începe apoi să se roage fierbinte şi cu credinţă pentru acest om, întorcându-l astfel la părtăşia cu Dumnezeu şi cu fraţii şi surorile sale în Cristos. Ce uriaşe sunt implicaţiile acestei slujbe! Mai întâi, îl va fi salvat pe fratele său care a greşit de la o moarte prematură, intervenită în urma disciplinării pe care i-ar aplica-o mâna lui Dumnezeu. În al doilea rând, el va acoperi o sumedenie de păcate. Ele sunt iertate şi uitate de Dumnezeu. De asemenea sunt iertate şi uitate de fraţii săi de credinţă şi acoperite cu un văl de privirile lumii. Avem mare trebuinţă de o atare slujbă în vremea noastră. în râvna noastră de a-i evangheliza pe cei pierduţi, poate că nu acordăm suficientă atenţie acelor oiţe ale lui Cristos care s-au îndepărtat de turmă.

Încă o dată, Iacov ne-a îmboldit conştiinţa cu privire la diverse aspecte ale vieţii creştine. De pildă, el ne-a întrebat: îţi strângi tu cumva comori pe pământ? Sunt metodele folosite de tine în afaceri absolut cinstite? De pildă, declaraţia ta de impozit, este ea onestă? Trăieşti tu în lux, sau te jertfeşti pentru ca şi alţii să ajungă că-L cunoască pe Mântuitorul? Când păcătuieşti împotriva cuiva, eşti gata să te duci la el şi să-ţi ceri iertare? Când te îmbolnăveşti, cu cine iei mai întâi legătura? Cu medicul, sau cu Domnul? Când vezi că un frate a căzut în păcat, îl critici, sau încerci să-l ajuţi să revină la părtăşie?

Şi astfel am ajuns la sfârşitul acestei scurte, dar practice epistole, în care am văzut credinţa pusă la încercare. Am văzut credinţa supusă testelor prilejuite de problemele cu care ne întâlnim în viaţă, de ispitele nesfinte care ne atacă şi de ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu. Omul care spune că are credinţă a fost invitat, prin urmare, s-o exemplifice, evitând parţialitatea sau snobismul şi demonstrând credinţa sa printr-o viaţă plină de fapte bune. Realitatea credinţei reiese din vorbirea cuiva; credinciosul învaţă să-şi predea limba sa domniei lui Cristos. Adevărata credinţă este însoţită de adevărata înţelepciune; viaţa de invidie şi de lupte este preschimbată într-o viaţă de evlavie practică.

Credinţa evită vrajba, vendetele, luptele şi geloziile care izvorăsc din lăcomie şi din ambiţia lumească. Credinţa adevărată se fereşte de spiritul de asprime, de critică. Ea evită încrederea în forţele proprii, în cadrul căreia Dumnezeu este lăsat afară din planurile întocmite de acel om. Credinţa rezistă când e supusă la probă, prin modul în care câştigă şi cheltuieşte banii. În pofida asupririi, ea dă dovadă de fortitudine şi răbdare, având în vedere întoarcerea Domnului. Vorbirea ei este în mod uniform sinceră, nefiind nevoie să aducă în sprijinul ei jurăminte. Credinţa aleargă la Dumnezeu, în toate stările sufleteşti atât de schimbătoare prin care trecem în viaţa de acum. Când e lovită de boală, ea caută mai întâi să depisteze cauzele spirituale. Mărturisindu-I lui Dumnezeu şi celor faţă de care a greşit, ea îndepărtează aceste cauze posibile. În fine, credinţa se îndreaptă cu dragoste şi compasiune către cei care au alunecat de la credinţă.

Atât credinţa dvs., cât şi a mea sunt puse la încercare în fiecare zi. Care este verdictul pe care ni-l dă Judecătorul?