Tema din ultimele versete ale epistolei este rugăciunea. Cuvântul apare de şapte ori, fie ca substantiv, fie ca verb.

În toate împrejurările vieţii, trebuie să ne ducem la Domnul în rugăciune. Când suntem în necazuri, trebuie să ne apropiem de El cu rugăminţi fierbinţi. În vremuri de bucurie, să ne ridicăm inimile către El cu laudă. El doreşte să fie implicat de noi în toate fluctuaţiile emotive ale vieţii.

Noi trebuie să-L vedem pe Dumnezeu drept Cauza primară, majoră a tot ce intervine în viaţa noastră. Nu trebuie să privim deloc în ceea ce Rutherford a numit drept: „rotirea confuză a roţilor cauzelor secundare." Este un semn de înfrângere dacă ne permitem să devenim victimele împrejurărilor sau să aşteptăm ca acestea să se schimbe. Nu trebuie să vedem altă mână decât a Lui.

Este unul din cele mai disputate fragmente din întreaga epistolă şi, probabil, din întregul Nou Testament, căci ne pune faţă în faţă cu locul pe care îl ocupă vindecarea în viaţa credinciosului de azi.

Înainte de a face o analiză minuţioasă a versetelor în cauză, cred că ar fi bine să trecem în revistă tot ce ne învaţă Biblia despre boală şi vindecare.