Privim profeţi cum ar fi Isaia, Ieremia şi Daniel cu mult respect, onorându-i pentru viaţa lor de râvnă şi devoţiune. În acest sens, îi numim binecuvântaţi. Suntem de acord că ei au avut dreptate iar lumea a greşit. Ei bine, să nu uităm că ei au trecut prin mari încercări şi suferinţe şi că au îndurat, răbdând strâmtorările prin care au trecut. Dacă dorim să fim şi noi binecuvântaţi, e de la sine înţeles că va trebui să trecem şi noi prin aceleaşi experienţe.

Iov este un exemplu minunat de perseverenţă sau tărie de caracter. Puţini oameni din istorie, ba poate nici unul, nu au trecut prin suferinţe şi pierderi atât de mari într-un timp atât de scurt ca Iov. Cu toate acestea, Iov niciodată nu L-a blestemat pe Dumnezeu, nici nu I-a întors spatele. În cele din urmă, răbdarea i-a fost răsplătită. Dumnezeu S-a descoperit pe Sine, ca întotdeauna, ca un Dumnezeu plin de milă şi de îndurare.

Dacă nu am cunoaşte ceea ce Iacov numeşte drept sfârşitul dat de Domnul (adică deznodământul impus de El), am fi ispitiţi să-i invidiem pe cei răi.

Asaf a fost cuprins de invidie când a văzut prosperitatea celor răi (Psalmul 73:3-17). Cu cât s-a gândit mai mult la ea, cu atât mai tulburat a fost. Apoi s-a dus în templul lui Dumnezeu şi a înţeles care e sfârşitul acestora. Îndată după aceea toată invidia i s-a risipit.

David a avut aceeaşi experienţă. În Psalmul 17:15 el descrie partea credinciosului în viaţa de apoi. Având în vedere toate acestea, credinciosul are toate motivele să fie statornic. În cazul lui Iov, sfârşitul dat de Domnul a constat în faptul că Dumnezeu i-a dat îndoit pe cât a avut înainte (Iov 42:10-15).