Deci, cine ştie să facă binele şi nu-l face păcătuieşte. În acest context, a face binele înseamnă a-L include pe Dumnezeu în orice aspect al vieţii noastre, a trăi clipă de clipă bizuindu-ne pe El. Dacă ştim că trebuie să facem acest lucru, şi nu-l facem, atunci în mod clar păcătuim. Desigur, principiul are o aplicaţie mai largă. În orice domeniu al vieţii, ori de câte ori se iveşte prilejul de a face bine, devenim îndată responsabili pentru a face acest lucru. Dacă ştim ce e bine, avem obligaţia să trăim în lumina acelei descoperiri. Eşecul de a face acest lucru este un păcat împotriva lui Dumnezeu, împotriva semenilor noştri şi împotriva noastră înşine.
În capitolul 4 Iacov ne-a adus la judecată cu privire la lăcomie şi conflicte, cu privire la vorbirea de rău şi cu privire la alcătuirea de planuri fără să-L consultăm pe Domnul. Aşadar să ne punem următoarele întrebări: Sunt eu dornic mereu de a obţine tot mai mult, sau mă mulţumesc cu ceea ce am? Îi invidiez pe cei care posedă mai multe avuţii decât mine? Mă rog înainte de a cumpăra? Iar când Dumnezeu îmi vorbeşte, mă supun eu, sau mă împotrivesc? Vorbesc eu împotriva fraţilor mei? Fac eu planuri fără să-L consult pe Domnul?