Versetele 25,26 - Istoria lui Rahav ne oferă un alt exemplu remarcabil a ceea ce este o faptă de credinţă. Ea era o femeie de proastă reputaţie şi care în plus este vinovată în ochii tuturor de trădare faţă de patria ei. Dar ce face ea dovedeşte că în ciuda tuturor aparenţelor contrare, credinţa ei îi recunoştea pe israeliţi ca fiind poporul ales al lui Dumnezeu şi Ierihonul ca fiind condamnat. Cele două expuneri arată că o simplă mărturisire de credinţă nu este suficientă. Ea trebuie să fie reală, să fie atestată prin fapte de credinţă. „Cum trupul fără duh este mort, aşa şi credinţa fără fapte este moartă”. În cele două cazuri, faptele dovedesc existenţa credinţei în Dumnezeu, dar ele o dovedesc în virtutea caracterului lor special, pentru că nu sunt nicidecum fapte pe care omul firesc le-ar putea aproba. Avraam urma să îşi înjunghie fiul, iar Rahav să îşi trădeze ţara. Acestea nu sunt „fapte bune” după aprecierea oamenilor. Viaţa practică de creştin trebuie cu siguranţă să fie caracterizată de „fapte bune”, cum a arătat deja apostolul prin îndemnul său adresat credincioşilor de „a-i cerceta pe orfani şi pe văduve în necazul lor”. Dar faptele care dovedesc credinţa sunt uneori atât de contrare firii încât, separate de credinţă, ar fi condamnate de orice om care gândeşte sănătos. Astfel, pe baza voii lui Dumnezeu şi în supunere faţă de aceasta, credinţa lucrează fapte deosebite, şi faptele dovedesc credinţa.
În acest capitol, credinţa pe care o persoană pretinde că o are în Domnul Isus Hristos este pusă la încercare prin următoarele întrebări:
Cum se poartă cu săracii (Iacov 2:1-6 );
Cum se poartă faţă de credincioşi (Iacov 2:6 );
Cum tratează ea frumosul Nume al lui Hristos (Iacov 2:7 );
Unde este ea faţă de legea împărătească (Iacov 2:8-11 );
Unde este ea cu privire la legea libertăţii (Iacov 2:12-15 ); în sfârşit,
Care este poziţia ei cu privire la fapte (Iacov 2:14-26 ) ?