Dezbaterea continuă, vorbitorul fiind mai departe primul om. Credinţa pe care o mărturiseşte cineva s-ar putea să nu fie nimic altceva decât o încuviinţare mentală a unui fapt binecunoscut. O atare recunoaştere intelectuală nu presupune nici o angajare din partea persoanei şi, prin urmare, nu va avea ca rezultat o viaţă transformată. Nu e de ajuns să crezi în existenţa lui Dumnezeu. Da, e drept, că acest lucru e esenţial, dar nu şi suficient. Chiar şi demonii cred în existenţa lui Dumnezeu şi se cutremură la gândul că în cele din urmă vor fi pedepsiţi de El. Demonii cred în realitatea de necontestat, în fapt, dar nu se predau Persoanei. Asta nu e o credinţă mântuitoare. Când cineva crede cu adevărat în Domnul, asta presupune o angajare a spiritului, duhului şi trupului Său. La rândul ei, această angajare are ca urmare practică o viaţă schimbată. Credinţa fără fapte este o credinţă intelectuală, deci doar a minţii, fiind, aşadar, o credinţă moartă.