Credinţa adevărată şi faptele bune sunt inseparabile. Iacov arată acest lucru prezentându-ne câteva frânturi din cadrul unei dezbateri ce are loc între doi oameni. Primul, care este mântuit cu adevărat, este vorbitorul. Al doilea pretinde sau mărturiseşte că are credinţă, dar nu demonstrează credinţa sa prin fapte bune. Pe primul îl auzim punându-i celui de-al doilea o întrebare fără putinţă de tăgadă. Am putea parafraza conversaţia în felul următor: „Da" ar putea spune pe bună dreptate primul om: „tu spui că ai credinţă, dar nu dispui de faptele care să dovedească acest lucru. Eu în schimb susţin că credinţa trebuie sprijinită de o viaţă marcată de fapte. Dovedeşte-mi că ai credinţă fără o viaţă de fapte bune. Sigur că nu vei putea dovedi acest lucru. Credinţa este invizibilă. Singurul mod în care poate fi văzută de cei din jur este printr-o viaţă care s-o pună în evidenţă. Eu îţi voi arăta credinţa mea prin faptele mele". Cuvântul cheie al versetului este a arăta: A arăta credinţă fără fapte este imposibil.