Iacov insistă că o credinţă care nu are drept urmare faptele bune nu poate mântui. Există două elemente cheie menite să ne ajute să înţelegem acest verset: primul, faptul că Iacov nu spune: „Ce i-ar folosi cuiva.... dacă ar avea credinţă..." ci spune: Ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă.... Cu alte cuvinte, nu este vorba aici despre un om care ar avea cu adevărat credinţă, şi totuşi, nu ar fi mântuit. Iacov îl descrie pe omul care nu are decât o mărturisire de credinţă. Adică el doar spune că are credinţă, pe când, în realitate, nu se vede nimic care să indice că aşa ar sta lucrurile. A doua cheie de înţelegere a pasajului ne-o oferă versiunea NASB. Acolo versetul se încheie cu întrebarea: „Poate acea (totuşi, pentru a da dovadă de fair-play, trebuie să menţionăm că textul grec nu conţine aici echivalentul termenului tradus prin aceasta -„credinţa aceasta", ci doar articolul hotărât înaintea termenului „credinţă", deci „credinţa". Deşi uneori articolul hotărât poate avea forţa demonstrativă, el ar putea fi folosit tot atât de bine şi cu un substantiv abstract. Întrucât se pare că aceasta este interpretarea corectă, versiunea NKJV, în care apăruse iniţial formula: „credinţa aceasta", în ediţiile ulterioare a revenit la varianta din KJV) credinţă să-l mântuiască?" Cu alte cuvinte, poate o atare credinţă să mântuiască? Dacă va întreba cineva la ce fel de credinţă se referă Iacov, răspunsul îl va găsi în prima parte a versetului, unde el se referă la o credinţă bazată doar pe mărturisirea cu buzele, fără să fie susţinută de fapte bune. O atare credinţă este însă fără nici o valoare, fiind bazată doar pe cuvinte.