La prima vedere, versetele 9-11 par să introducă un subiect cu totul nou sau, cel puţin, o paranteză a subiectului deja tratat. Dar Iacov nu face altceva decât să continue tema încercărilor sfinte, sprijinind-o cu exemple concrete. Fie că e sărac, fie că e bogat, un om poate avea parte de foloase spirituale îndelungate de pe urma calamităţilor şi crizelor ce vin peste el în viaţă. De pildă, când un frate dintr-o stare de jos se găseşte într-o stare de nemulţumire şi descurajare, întotdeauna se va putea bucura că este moştenitor al lui Dumnezeu şi moştenitor împreună cu Isus Cristos. El poate găsi mângâiere în adevărul potrivit căruia toate lucrurile sunt ale sale, iar el este al lui Cristos iar Cristos este al lui Dumnezeu. Fratele dintr-o stare de jos nu are probabil nici un control asupra împrejurărilor umile în care se află. Nu există motive să credem că starea lui se datorează atitudinii de lene sau nepăsare. Ci Dumnezeu a găsit de cuviinţă să-l aşeze într-o categorie de salariaţi cu remuneraţie mică, din care n-a ieşit niciodată. Poate că dacă ar fi fost bogat, niciodată nu L-ar fi primit pe Cristos. Dar acum, întrucât este în Cristos, a fost binecuvântat cu toate binecuvântările spirituale în locurile cereşti. Ce trebuie să facă el? Să se revolte împotriva poziţiei pe care o ocupă în viaţă? Să se lase umplut de amărăciune şi gelozie? Nicidecum. Ci trebuie să accepte din mâna lui Dumnezeu împrejurările asupra cărora nu are control, bucurându-se în schimb de binecuvântările spirituale.

Prea mulţi creştini îşi petrec toată viaţa într-o stare de răzvrătire pentru că s-au născut aparţinând unuia sau altuia dintre sexe, pentru vârsta lor, pentru statura lor şi chiar pentru viaţa însăşi. Fetele cu înclinaţii spre baschetbal şi-ar dori să fie băieţi. Tinerii ar dori să fie mai maturi iar cei maturi ar dori să fie din nou tineri. Cei scunzi îi invidiază pe cei înalţi iar cei înalţi ar dori să nu bată la ochi atât de mult cu statura lor. Ba unii chiar spun: „Aş vrea să mor!" Toate acestea frizează absurdul. Atitudinea pe care trebuie s-o aibă creştinul este aceea de acceptare din mâna lui Dumnezeu a lucrurilor pe care nu le poate schimba. Acestea ne-au fost rânduite de Dumnezeu, au fost destinate pentru noi, ca noi să beneficiem la maximum de pe urma lor spre slava Lui şi binecuvântarea altora. Noi trebuie să spunem alături de apostolul Pavel: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt" (1Corinteni 15:10). Pe măsură ce nu ne mai gândim la neputinţele noastre, pierzându-ne, în schimb, în slujirea altora, vom ajunge să ne dăm seama că oamenii duhovniceşti ne iubesc pentru ceea ce suntem, iar nu, spre exemplu, pentru înfăţişarea noastră.