Versetele 26,27 - Ultimele versete ale capitolului ne invită la smerenia practică după Cuvântul lui Dumnezeu, care poartă cu ea binecuvântarea lui Dumnezeu. Limba trădează repede simpla pretenţie de a fi religios. Limba neînfrânată va demasca repede o inimă în care pofta şi răutatea nu sunt judecate. Religia curată se va manifesta nu în cuvinte, ci în practică. Ea va conduce la simpatie faţă de cei întristaţi şi la despărţire de lume.
Unii vor încerca poate să lucreze conform unei părţi a versetului şi o vor uita pe cealaltă. Putem face multe fapte bune şi să umblăm cu toate acestea mână în mână cu lumea. Sau dimpotrivă, vom realiza despărţirea de lume dar vom neglija faptele bune practice. Slujba religioasă curată şi fără pată cere ascultarea celor două îndemnuri. Cel care merge în întâmpinarea nevoilor lumii trebuie să vegheze să nu fie întinat de răutatea ei. Cu câtă desăvârşire această slujbă religioasă curată şi fără pată, a fost împlinită de Hristos! Cineva a zis: „Sfinţenia Sa a făcut din El un străin desăvârşit într-o lume atât de întinată; harul Său a făcut din El un slujitor desăvârşit într-o lume atât de nenorocită şi de întristată…Deşi constrâns la solitudine morală de scena de păcat pe care o traversa, El era împins la activitatea dragostei prin nenorocirea şi nevoile pe care le întâlnea acolo” (J.G.B).
Astfel, în acest prim capitol, apostolul pune înaintea noastră viaţa creştină practică, întărită de încercări şi de dependenţa de Dumnezeu, trăită în puterea unei naturi noi căreia îi place să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi să îl păzească, manifestându-se în dragostea care merge în întâmpinarea săracilor acestei lumi, dar în sfinţenia care umblă în separare de aceasta.