Nu e neobişnuit ca cei care cad în păcat să dea vina pe Dumnezeu, iar nu pe ei, spunându-I, de fapt, Creatorului: „De ce m-ai făcut în felul acesta?" Dar asta e o formă de auto-înşelăciune, căci de la Dumnezeu nu vin decât daruri bune. De fapt, El este sursa oricărui dar bun şi a oricărui dar desăvârşit.
Iacov îl descrie pe Dumnezeu ca pe Tatăl luminilor. În Biblie termenul Tată are uneori sensul de Creator sau Sursă (vezi Iov 38:28). Prin urmare, Dumnezeu este Creatorul sau Sursa luminilor. Dar ce se înţelege prin lumini? Negreşit aici sunt incluse corpurile cereşti - soarele, luna şi stelele (Geneza 1:14-18;Psalmul 136:7). Dar Dumnezeu mai este şi Sursa oricărei lumini spirituale. Prin urmare, trebuie să ne gândim la El ca la Sursa oricărei forme de lumină din univers „În care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare”. Dumnezeu nu este ca aştrii cereşti pe care i-a creat. Aceştia sunt într-o permanentă schimbare. Nu însă şi Dumnezeu. El nu Se schimbă niciodată. Poate că Iacov se gândeşte nu numai la strălucirea diminuată a soarelui şi a stelelor, ci la relaţia lor schimbătoare faţă de pământ, în funcţie de rotaţia planetei noastre şi a celorlalte planete. Soarele, luna şi stelele sunt caracterizate prin schimbare. Sintagma: umbră de rotire (în versiunea engleză, n.tr.) ar putea însemna umbră provocată de rotire, fiind probabil o referire la umbrele lăsate pe pământ de rotaţia sa în jurul soarelui. Sau poate că e o referire la eclipse. De pildă, o eclipsă solară are loc atunci când umbra lunii este proiectată pe pământ La Dumnezeu este însă cu totul altfel. în El nu este nici o schimbare sau umbră provocată de rotire. Iar darurile Sale sunt tot atât de desăvârşite cum este El. Prin urmare, este de neconceput ca El să-l ademenească vreodată pe om să păcătuiască. Ispita vine din interiorul naturii rele a omului.
Să ne punem la încercare credinţa noastră pe tema ispitelor nesfinte. Încurajăm noi oare gândurile rele să-şi facă cuib în mintea noastră? Sau, mai degrabă, le alungăm imediat? Când păcătuim, spunem oare că n-am avut ce face, că nu s-a putut altfel? Îl învinuim noi oare pe Dumnezeu când suntem ispitiţi să păcătuim?