Scriitorul se prezintă ca fiind Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Cristos. Dacă autorul a fost fratele vitreg al Domnului - părere la care subscriem - atunci în viaţa lui a intervenit o minunată schimbare. Cândva el nu credea în Domnul Isus (Ioan 7:5). Ba se prea poate ca şi el să fi crezut despre Isus că nu e în toate minţile (Marcu 3:21). Dar Domnul nostru a semănat cu răbdare sămânţa cuvântului. Deşi nu a fost apreciat, El a predat marile principii ale împărăţiei lui Dumnezeu. Apoi sămânţa a încolţit în viaţa lui Iacov şi ceea ce a urmat a fost o transformare extraordinar de mare. Scepticul de altă dată a devenit un slujitor, căruia nu i-a fost ruşine să se numească aşa!

Numindu-se, de fapt, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Cristos, Iacov procedează corect, aşezând pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus pe aceeaşi treaptă de egalitate. El îl cinsteşte pe Fiul la fel de mult cât îl cinsteşte pe Tatăl (Ioan 5:23). Iacov ştia că „nici un om nu poate sluji la doi stăpâni" (Matei 6:24). Şi totuşi iată că se numeşte pe sine slujitor al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus. Nu avem însă nici o contradicţie aici, întrucât Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul sunt co-egali.

Scrisoarea e adresată celor douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate, textual: „care sunt în Dispersiune (sau Diaspora, în greacă). Aceşti oameni erau evrei din naştere, aparţinând celor douăsprezece triburi ale lui Israel. Datorită păcatului Israelului, oamenii erau la această dată strămutaţi din ţara lor de baştină şi împrăştiaţi în ţările din jurul Mediteranei. Împrăştierea iniţială a avut loc atunci când cele zece triburi au fost duse în captivitate de asirieni în anul 721 Î.Cr. Unii dintre aceştia au revenit însă în ţară pe vremea lui Ezra şi Neemia, dar ei nu formau decât o mică rămăşiţă. În Ziua Cincizecimii la Ierusalim se aflau în vizită iudei evlavioşi din toate naţiunile lumii cunoscute la acea dată (Fapte 2:4). Pe aceştia îi putem numi pe bună dreptate iudeii Dispersiunii. Dar ulterior a avut loc o altă dispersiune a iudeilor creştini. La Fapte 8:1 citim că primii creştini (proveniţi în marea lor majoritate dintre evrei) au fost împrăştiaţi prin toată Iudeea şi Samaria în urma prigoanelor dezlănţuite de Saul. Această împrăştiere este pomenită din nou când citim că credincioşii au fost izgoniţi în Fenicia, Cipru şi Antiohia. Prin urmare, oamenii cărora li se adresează Iacov s-ar fi putut să fi fost iudei ce fuseseră împrăştiaţi în oricare din aceste perioade de criză.

Întrucât toţi credincioşii adevăraţi sunt străini şi călători în lumea aceasta (Filipeni 3:20;1Petru 2:11), putem aplica această Scrisoare la noi înşine, chiar dacă nu ne-a fost iniţial adresată direct nouă.

O altă întrebare mai dificilă se ridică aici: s-a adresat Iacov iudeilor necreştini, iudeilor care fuseseră convertiţi la Cristos, sau şi iudeilor credincioşi, şi celor necredincioşi? În principal însă autorul pare să se adreseze credincioşilor adevăraţi, născuţi" din nou (1:18). Totuşi uneori el pare să se adreseze şi unora ce doar îşi spuneau creştini sau chiar celor neconvertiţi. Una din dovezile faptului că Scrisoarea a fost redactată la o dată foarte timpurie rezidă în acea că ruptura dintre creştinii evrei şi iudeii necredincioşi nu era încă un fapt împlinit.