Introducere - Capitolul 1:1
Scriitorul epistolei se intitulează „rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos”. Totul permite să credem că este vorba de Iacov care a avut un loc predominant printre credincioşii dintre iudei la Ierusalim (Fapte 12:17 ; 15:13 ; 21:18 ; Galateni 2:12 ). Acest apostol ar părea calificat în mod special pentru a adresa o epistolă „către cele douăsprezece seminţii care sunt în împrăştiere”. Lor le trimite salutul său.
Pentru a înţelege această epistolă, se cuvine să ne amintim de poziţia credincioşilor de origine iudaică în Iudeea şi în Ierusalim, aşa cum ne este ea prezentată în Faptele apostolilor. Este clar că în acea vreme, în mare număr de credincioşi nu se despărţiseră cu adevărat de sistemul iudaic. Vedem că stăruiau „într-un gând în templu”. Mai departe, găsim „o mare mulţime de preoţi care ascultau de credinţă”. Citim de altfel că „unii dintre cei din partida fariseilor, care crezuseră”, insistau asupra necesităţii de a-i circumcide pe credincioşi. În sfârşit , este vorba de „mii de iudei” care crezuseră şi erau toţi „zeloşi pentru lege” care, se pare, nici măcar nu renunţaseră la jertfele, darurile şi obiceiurile iudaice (Fapte 2:46 ; 6:7 ; 15:5 ; 21:20 ).
Era desigur o situaţie anormală. Dar era vorba de o perioadă de tranziţie, trecerea de la iudaism la creştinism şi, în acest interval, Dumnezeu îngăduia multe lucruri care nu erau după voia Lui. Ştim aceasta din Epistola către evrei, scrisă mai târziu cu scopul principal de a-i despărţi în întregime pe creştini de sistemul iudaic. Ei sunt îndemnaţi să iasă afară din tabără şi să rupă legăturile cu religia pământească, pentru a-şi ocupa poziţia cerească în legătură cu Hristos, în locul ocării.
Pe lângă aceasta, se pare că în această epocă de tranziţie, Dumnezeu recunoştea oficial ca popor al Său nu numai pe creştinii asociaţi cu iudeii, ci şi pe cele douăsprezece seminţii în mijlocul cărora se găseau ei, deşi dintre aceştia, numai credincioşii avuseseră credinţa care Îl mărturisea pe Isus ca Domn. Astfel, epistola nu este adresată Bisericii ca atare, nici exclusiv creştinilor dintre iudei. Ea este destinată celor douăsprezece seminţii care sunt în împrăştiere, recunoscând şi îndemnul îndeosebi pentru creştinii din mijlocul lor.
Această epistolă a fost deseori prost înţeleasă şi, ne temem, destul de neglijată de adevăraţii credincioşi, care nu au ştiut să discearnă adevăratul ei caracter. S-a văzut bine că ea răspundea primei faze a creştinismului, înainte ca cei credincioşi să se fi despărţit de naţiunea lui Israel; dar s-a dedus în mod greşit din aceasta că avea puţină aplicaţie directă pentru zilele noastre în care a fost revelată adevărata lumină a adevărurilor privind Biserica şi binecuvântările ei cereşti.
Cât despre fapte, istoria s-a repetat şi, astăzi ca şi altădată, credincioşii fideli se găsesc împrăştiaţi în mijlocul unei vaste mărturisiri religioase care, la fel ca cele douăsprezece seminţii, nu este păgână dar pretinde că Îl recunoaşte pe adevăratul Dumnezeu. De aceea epistola, care răspundea primei faze a creştinismului, are o aplicaţie cu totul specială pentru perioada sfârşitului. Nu aşteptăm să găsim în cele cinci capitole ale sale o expunere a învăţăturii creştine, nici prezentarea privilegiilor exclusive ale Adunării. Toate aceste adevăruri atât de importante sunt dezvoltate în alte epistole inspirate. Obiectul principal al aceleia de care ne ocupăm este a-i interpela pe cei care poartă numele de popor al lui Dumnezeu, şi de a-i îndemna pe credincioşi la o umblare practică dovedind realitatea credinţei lor, în contrast cu mărturisirea religioasă în mijlocul căreia se găsesc. Conduita creştină trebuie întotdeauna să aibă o mare importanţă, şi n-a fost niciodata mai necesar decât atunci când o religie pur formală s-a împodobit cu veşmintele creştinismului, fără credinţa personală în Domnul Isus. Aici deci, este dovedită credinţa noastră, şi conduita noastră este cercetată.
Capitolul 1 aşează înaintea noastră viaţa creştină practică.
Capitolul 2 prezintă viaţa practică precum şi dovada credinţei noastre în Domnul Isus Hristos.
Capitolele 3 şi 4 fac să treacă pe dinaintea noastră şapte greşeli diferite care caracterizează vasta mărturisire creştină şi în care adevăratul creştin este în pericol să cadă, fără harul Duhului lui Dumnezeu.
Capitolul 5, apostolul pune în contrast starea masei mărturisitoare şi a celei a copiilor lui Dumnezeu în suferinţă şi prezintă venirea Domnului în relaţie cu cele două categorii.