În cele din urmă versete ale acestui capitol, ni se înfăţişează ceva trist de tot. Acela, care a fost făcut stăpânul făpturii, nu ştie să se stăpânească. „Noe a început să fie lucrător de pământ şi-a sădit o vie” (verset 20). Cum a ajuns Noe, singurul om drept şi vestitor al dreptăţii! Vai, ce este omul! Oricum l-am privi, întotdeauna îl vedem greşind. În Eden, greşeşte; în pământul înnoit, greşeşte; în Canaan, greşeşte; în Biserică, greşeşte. Pretutindeni şi în toate greşeşte. În el nu e nimic bun, oricât de mari şi cât de întinse ar fi binecuvântările cu care e dăruit; oricât de frumoasă ar fi starea lui, altceva nu ştie să aducă decât greşeli şi păcate. Şi totuşi pe Noe îl vom privi din două puncte de vedere: ca icoana pre-închipuitoare şi ca om. Pe când icoana pre-închipuitoare are o mare însemnătate şi este plină de frumuseţe, dimpotrivă omul este plin de păcat şi de slăbiciune. Cu toate astea, Duhul lui Dumnezeu a scris aceste cuvinte: „Noe era un om după voia lui Dumnezeu şi fără prihană… Noe trăia în legătură cu Dumnezeu” (Cap. 6. 9). Harul dumnezeiesc îi acoperise păcatele şi-l îmbrăcase c-un veşmânt de dreptate şi fără prihană: „Noe a căpătat milă înaintea Domnului” (Cap. 6. 8). Cu toate că Noe se dezgolise în mijlocul cortului sau. Dumnezeu n-a văzut goliciunea lui, căci El nu privea pe Noe în slăbiciunea stării sale fireşti, ci în puterea dreptăţii dumnezeieşti şi veşnice. Aşa că înţelegem cât de mult rătăcea Ham şi cât de mult era depărtat de Dumnezeu şi înstrăinat de gândurile lui Dumnezeu. Căci este lămurit că Ham nu gustase fericirea „omului cu fărădelegea iertată şi cu păcatul acoperit” (Ps. 32. 1). Dimpotrivă, purtarea lui Sem şi a lui Iafet ne este o pildă frumoasa de felul cum priveşte Dumnezeu goliciunea omului şi cum se poarta faţă de ea. Astfel, ei moştenesc o binecuvântare, în vreme ce Ham se alege cu un blestem.