Să trecem la capitolul 9. Scriptura ne face cunoscut aici noul legământ în care a intrat făptura după potop, cum şi semnul acestui legământ. „Dumnezeu a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi şi le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, şi umpleţi pământul” (verset 1). Porunca, pe care o dă Dumnezeu omului din nou când a călcat iar pe pământul înnoit, este să umple pământul. Nu numai câteva părţi ale pământului, ci „pământul”. Voinţa sa era ca oamenii să se răspândească în tot largul pământului, ca nu cumva să se bizuiască pe puterile lor strânse la un loc, cum au încercat mai târziu, aşa cum citim în cap. 11.
În urma potopului, în toate vieţuitoarele este sădită frica de om în aşa fel, încât încep să slujească pe om din pricina fricii şi a sfielii. Viaţa ca şi moartea vieţuitoarelor este lăsată în voia omului. Întreaga făptură e scăpată de frica unui al doilea potop, prin veşnicul legământ făcut de Dumnezeu cu ea: judecata n-are să se mai arate aşa cum s-a arătat în potop. „Lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecata în apa. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua judecăţii şi a pieirii oamenilor nelegiuiţi” (2 Petru 3. 6, 7). Pământul s-a curăţit odată cu apă; se va mai curăţi încă odată cu foc. Dar atunci, vor scapă numai aceia care s-au adăpostit în Acela, care a trecut prin apele adânci ale morţii şi care a străbătut focul judecăţii lui Dumnezeu.