„După patruzeci de zile, Noe a deschis fereastra corăbiei pe care o făcuse. A dat drumul unui corb, care a ieşit ducându-se şi întorcându-se, până când au secat apele de pe pământ” (verset 6-7). Corbul a găsit de bună seama vreun adăpost şi nu s-a mai întors în corabie. Porumbelul, însă, „n-a găsit nici un loc ca sa-şi pună piciorul şi s-a întors la el în corabie…; şi iarăşi a dat drumul porumbelului din corabie. Porumbelul s-a întors la el spre seară; şi iată că în ciocul lui era o frunză de măslin ruptă de curând” (verset 8-11). Iată aici o prea frumoasă icoană a minţii înnoite, care caută şi-şi găseşte odihnă în Hristos; ba mai mult, apucă arvuna moştenirii, dând astfel dovadă că a trecut judecata şi că începe să se arate un pământ înnoit. Dimpotrivă, mintea trupească se poate odihni în orice, afară de Hristos. Se poate hrăni cu tot felul de spurcăciuni; „frunza măslinului” n-are nici o atragere pentru ea. Găsindu-şi toate cele de trebuinţă pentru viaţa trecătoare, în jurul lui, habar n-are de o lume noua. Dar inima învăţată şi mişcată de Duhul lui Dumnezeu, nu se poate odihni, nici bucura, decât în ce se odihneşte şi se bucură Dumnezeu; se odihneşte în corabia mântuirii sale, până la timpul aşezării din nou a tuturor lucrurilor. Să dea Dumnezeu să fie aşa cu tine şi cu mine, iubite cititor! Mântuitorul să fie necurmat odihna şi partea inimilor noastre ca nu cumva sa le căutăm într-o lume, care e sub judecata lui Dumnezeu! Porumbelul s-a întors la Noe în corabie şi a aşteptat acolo clipa odihnei adevărate. Tot aşa şi noi ar trebui să ne găsim în totdeauna locul în Hristos, până la proslăvirea şi mărirea Lui în veacurile viitoare! „încă puţină, foarte puţină vreme” şi „cel ce vine va veni şi nu va zăbovi” (Evr. 10. 37). Ne trebuie numai puţină răbdare.