„Atunci Dumnezeu a vorbit lui Noe şi i-a zis: „Ieşi din corabie”. Acelaşi Dumnezeu, care zisese; „Fă-ţi o corabie” şi „Intră în corabie”, zice acum lui Noe: „Ieşi din corabie”. „Şi Noe a ieşit afară… şi a zidit un altar Domnului” (verset 15 şi următoarele). N-are decât să asculte Noe: ascultarea şi cu credinţa trebuie să meargă împreună. Chiar pe locul unde se petrecuse judecata, a ridicat un altar. Corabia purtase pe Noe şi familia lui cu bine deasupra apelor judecăţii: în ea trecuse Noe din lumea cea veche în cea nouă, în care îşi ia locul acum ca un închinător.(Nota: Foarte interesant este să cercetăm potopul şi corabia În legătură cu botezul. Botezul este asemenea trecerii din lumea cea veche în cea nouă, în Duh şi prin credinţă.
Omul cel vechi este ca înmormântat sub ape, nu mai are loc în zidirea cea nouă: carnea (trupul) cu toate ale sale, păcatele, fărădelegile, şi răspunderile sale sunt îngropate în mormântul lui Hristos şi nu se mai pot înfăţişa niciodată înaintea ochilor lui Dumnezeu. Dar, întrucât Hristos a înviat dintre cei morţi în puterea unei vieţi noi, înlăturând cu desăvârşire păcatele noastre, tot aşa şi omul botezat iese din apă, vestind astfel că, din mila lui Dumnezeu şi prin moartea lui Hristos, este pus în deplină stăpânire a unei vieţi noi, cu care este legată pe veci neprihănirea lui Dumnezeu. „Noi deci, prin botezul pentru moarte, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca după cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (Rom. 6 şi Col. 2; vezi şi 1 Petru 3. 18-22))
Trebuie însă să băgăm bine de seama că Noe a zidit un altar „lui Dumnezeu”. Un suflet superstiţios s-ar fi închinat corăbiei, cu ajutorul căreia fusese scăpat, căci inima omenească este pornită să înlocuiască, totdeauna, pe Dumnezeu cu mijloacele Lui de mântuire. Intr-adevăr, corabia fusese numai mijlocul de mântuire, rânduit de Dumnezeu. Dar credinţa lui Noe trece de la corabie la Dumnezeul corăbiei; de aceia, părăsind-o, în loc să şovăie şi să arunce o privire înapoi, sau să se uite la corabie, ca la ceva sfânt şi vrednic de slăvire, zideşte el lui Dumnezeu un altar şi aduce slavă lui Dumnezeu; iar de corabie nici nu se mai aude.
Acestea toate cuprind o învăţătură simplă, dar de mare folos. îndată ca inima părăseşte cunoştinţa Dumnezeului celui viu, prăbuşirea omului nu mai are margini. Pe aceasta cale merge spre cea mai grosolană închinare la idoli. Pentru credinţă, o datină, o rânduială oarecare nu preţuieşte decât ca fiind mijlocul prin care Dumnezeu se face cunoscut sufletului ca o putere vie; şi aceasta atâta timp cât credinţa se poate bucura de Hristos în acea rânduială, după cum a orânduit-o Dumnezeu însuşi. În afară de asta, rânduiala n-are nici un preţ. Iar de se va aşeza ea câtuşi de puţin între inima închinătorului şi lucrarea şi scumpa persoană a lui Hristos, încetează să mai fie o rânduială, sau o datină dumnezeiască, ci ajunge o unealtă a diavolului. Pentru creştinul de nume, rânduiala ori datina este totul, iar Dumnezeu este nesocotit cu totul. Pentru el. Numele lui Dumnezeu n-are alt rost decât să slăvească rânduiala şi să-i dea mai multă putere asupra inimii şi minţii omeneşti. Tot aşa au ajuns şi israeliţii să se închine şarpelui de aramă. Acesta a fost odată, în mâinile lui Dumnezeu, un mijloc de binecuvântare; pentru dânşii însă, a ajuns ţinta preamăririlor lor superstiţioase, îndată ce inimile lor au părăsit pe Domnul. Din pricina asta, Ezechia a fost silit să rupă şarpele în bucăţi, numindu-l „Nehuştan”, adică o bucată de aramă. (2 Împăraţi 18. 4). În sine, şarpele nu era decât „o bucată de aramă”. Însă, ca unealta a lui Dumnezeu, fusese un mijloc de mare binecuvântare. La început, credinţa l-a primit aşa cum îl dăduse Dumnezeu. Dar superstiţia, lepădând în curând descoperirea dumnezeiască, a pierdut din vedere adevăratul gând al lui Dumnezeu, şi, dintr-o unealtă fără preţ, a făcut un idol. Nu se vede oare în această întâmplare o adâncă învăţătură în legătură cu timpul de faţă? Trăim într-un veac de rânduieli şi de datini. Aerul, care înconjoară bisericile oficiale, este îmbâcsit de poruncile unei religii de tradiţie, care dezbracă sufletul de Hristos şi de mântuirea Lui. Tradiţiile omeneşti, în adevăr, nu tăgăduiesc existenţa persoanei şi a crucii lui Hristos: căci, de le-ar tăgădui, s-ar deschide, poate, ochii multora. Dar răul se înfăţişează cu mult mai primejdios şi mai viclean. Lui Hristos şi lucrării sale li se adaogă unele datini; păcătosul nu mai e mântuit numai de Hristos, ci de Hristos împreună cu nişte datini. Şi astfel cel păcătos este dezbrăcat de Hristos; căci Hristos cu datinile va ajunge în cele din urmă: datinile fără de Hristos. „Dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic” (Gal. 5. 2). Pe Hristos nu-l poţi avea decât sau pe dea-întregul, sau nicidecum. Diavolul însă încredinţează pe oameni că măresc pe Hristos prin ţinerea la tot felul de datini, căci ştie prea bine că, în felul acesta, Hristos e dat la o parte cu desăvârşire, în vreme ce datinile ajung să fie ţinute cu sfinţenie. Trebuie spus apăsat de tot că superstiţia socoteşte datinile ca fiind totul; că necredinţa şi nelegiuirea nu le socotesc; iar credinţa se foloseşte de ele numai cum a orânduit Dumnezeu.