După părerea omului, rodul acelei legături se arăta foarte frumos; căci în versetul 4 citim: „aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume”. Dar Dumnezeu judeca altfel; nu vede cum vede omul; şi gândurile Lui nu sunt gândurile noastre. „Domnul a văzut că răutatea omului era mere pe pământ, şi ca toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău”. Iată starea omului înaintea lui Dumnezeu, – „numai rău”, – „rău în fiecare zi”. Amestecul celor sfinte cu cele lumeşti nu poate avea altă urmare decât rău. Dacă sămânţa sfântă nu se păstrează curată, totul e pierdut în ce priveşte mărturia pe pământ. Cea mai de seamă străduinţă a Satanei a fost să nimicească planul lui Dumnezeu, răpunând sămânţa sfânta, apoi, ne izbutind, a căutat s-o strice.
Este de cea mai mare însemnătate ca cititorul sa înţeleagă bine urmarea legăturii dintre „fiii lui Dumnezeu” şi „fetele oamenilor”. Căci, în vremea noastră, ne paşte o mare primejdie, anume pornirea de a ciunti adevărul de dragul „unirii în Hristos”. Să ne ferim cu cea mai mare grija de aşa ceva. Adevărata unire nu se „capătă cu jertfa adevărului.” Lozinca credinciosului trebuie sa fie: „să păstrezi adevărul cu orice preţ”. Dacă pe această cale poţi avea unirea, foarte bine; dar, înainte de toate, să păstrezi adevărul. Părerea timpului de acum este: „Să ai unirea cu orice preţ; şi dacă pe aceasta cale poţi păstra adevărul, cu atât mai bine, dar înainte de toate unirea”. Ar trebui să se ţină minte întotdeauna că „înţelepciunea care vine de sus este întâi curata, apoi, pacinică”. (Iacov 3.17). Înţelepciunea pământească ar fi început prin a fi mai întâi „paşnică”, şi tocmai din pricina aceasta nu poate fi nici curată. Unde este ştirbit adevărul, nu poate fi nici o dată o adevărată mărturie. Aşa vedem că înaintea potopului, unirea necurată a celor sfinte cu cele lumeşti, a celor dumnezeieşti cu cele omeneşti n-a avut alt rod decât să duca răul la culme. Atunci a venit judecata lui Dumnezeu asupra lumii. „Şi Domnul a zis: „Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut”. N-a trebuit mai puţin decât nimicirea lucrului care stricase calea lui Dumnezeu pe pământ: Vitejii… oamenii cu nume” trebuiau nimiciţi fără cruţare.