„Orice făptură” trebuia înlăturată ca netrebnică dinaintea lui Dumnezeu „Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea”. Dumnezeu nu vorbeşte numai de o parte ci de toată făptura, căci totul era stricat în ochii Domnului, stricat cu desăvârşire. Făptura fusese cântărită şi aflată rea. Atunci Dumnezeu a înştiinţat pe Noe despre mijlocul de mântuire pregătit pentru ei, zicând: „Fă-ţi o corabie din lemn de gofer” (versetele 13-14). În felul acesta, Noe e înştiinţat de gândul lui Dumnezeu, cu privire la lumea ce-l înconjura. Cuvântul lui Dumnezeu era menit să scoată la lumină lucrurile, chiar cele mai ascunse, asupra cărora privirea omului se oprise cu plăcere şi trufie. Inima omului putea să se umfle de mândrie şi să zvâcnească de bucurie, când dintr-o privire străbătea mulţimea strălucitoare „a vitejilor şi a oamenilor cu nume!” Era încântat de sunetele muzicii, pe când munca câmpului îi dădea cu prisosinţă toate cele de trebuinţă pentru viaţa zilnică: parcă astea toate erau îndeajuns să gonească din cuget gândul judecăţii: Căci Dumnezeu a zis: „Am să şterg de pe faţa pământului pe om” şi aceste cuvinte grele aruncă umbra lor îngrozitoare asupra acestei privelişti. Dar poate ca iscusinţa omului o să scornească vre-un mijloc de scăpare! N-o să se mântuiască „vitejii” prin puterea lor? Nici vorbă de aşa ceva, căci era numai un singur mijloc de scăpare; acel mijloc se descoperă credinţei, nu vederii, nici minţii, nici închipuirii. „Prin credinţă Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau, plin de o teamă sfântă, a făcut o corabie ca să-şi scape casa; prin ea a osândit lumea, şi a ajuns moştenitor al neprihănirii, care se capătă prin credinţă” (Evr 11.7).

Cuvântul lui Dumnezeu îşi împrăştie lumina peste toate lucrurile care înşeală inima omului. Rupe perdeaua aurită cu care acoperă şarpele o lume trecătoare, deşartă şi amăgitoare, şi face să se vadă sabia judecăţii dumnezeieşti. Dar numai credinţa primeşte înştiinţarea dumnezeiască, atunci când lucrurile pe care le face cunoscut „încă nu se văd”. Firea omenească e călăuzită de ceea ce vede, cu ajutorul simţurilor. Credinţa e mânată de Cuvântul lui Dumnezeu. Într-o lume plină de întuneric, această comoară dumnezeiască dă celui care o are tăria sufletească, de e trece prin orice împrejurări i-ar sta înainte.

Când a vorbit Dumnezeu lui Noe despre o judecată, nici un semn n-o prevestea. Judecata „încă nu se vedea” dar Cuvântul lui Dumnezeu o făcuse destul de lămurită în inima în care „a găsit credinţă” (Evr 4.2). Credinţa nu aşteaptă să vadă ca să creadă, căci „credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos (Rom 10.17). Atât îi trebuie omului credincios, să ştie că Dumnezeu a vorbit. Un singur cuvânt din Scriptură e de ajuns pentru întâmpinarea tuturor împotrivirilor şi închipuirilor minţii omeneşti; iar acela, ale cărui încredinţări sunt întemeiate pe Cuvântul lui Dumnezeu, poate sta neclintit împotriva tuturor valurilor părerii lumeşti şi împotriva tuturor credinţelor deşarte. Cuvântul lui Dumnezeu a îmbărbătat inima lui Noe în tot timpul slujbei lui îndelungate; şi tot prin acel Cuvânt au fost îmbărbătaţi sfinţii cu miile, de atunci până azi, cu toată împotrivirea şi vrăjmăşia lumii. Nu se poate preţui în îndeajuns Cuvântul lui Dumnezeu. Fără el nu e nimic sigur; cu el totul e pace şi lumină. Pretutindeni unde ajunge Cuvântul lui Dumnezeu, croieşte un drum sigur şi binecuvântat înaintea omului lui Dumnezeu. Dar acela, a cărui cale nu-i luminată de el, e silit să rătăcească în mijlocul întunericului din lume. Cum ar fi fost Noe în stare să predice „neprihănirea”, 120 de ani, dacă temelia predicării lui n-ar fi fost Cuvântul lui Dumnezeu? Cum ar fi putut el să stea împotriva ocărilor şi batjocurilor unei lumi nelegiuite? Cum ar fi putut stărui în mărturisirea despre o „judecată viitoare”, când nici un nor nu se vedea în zare? Era cu neputinţă. Cuvântul lui Dumnezeu a fost temelia pe care a stat el neclintit, iar „Duhul lui Hristos” l-a făcut să stăruiască în hotărârea sfântă, de a sta necurmat pe acea temelie nestrămutată.

Iar noi, iubitul meu cititor credincios, ce avem altceva spre a stărui neclintiţi în slujba noastră pentru Hristos în zilele rele de astăzi? Nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt, prin care putem înţelege acest Cuvânt, lată tot ce ne trebuie „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit si cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2Tim 3.16,17). Ce linişte pentru cel credincios! Ce scăpare de toate înşelăciunile diavolului şi de închipuirea omului! În locul lor avem Cuvântul lui Dumnezeu, curat, neschimbat şi vecinic. „întocmirile gândurilor omului sunt rele în toate zilele” Noe însă îşi găsea adăpostul în Cuvântul lui Dumnezeu.

Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: „Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea…; fă-ţi o corabie de lemn de gofer”. Cuvintele acestea ne arată prăpădirea omului, şi leacul lui Dumnezeu. Dumnezeu încuviinţase ca omul sa-şi urmeze drumul până la capăt, pentru ca gândurile şi caile sale să arate tot ce erau în stare să facă. Aluatul lucrase şi dospise toată frământătura. Răul ajunsese la culme. „Orice făptură ajunsese rea şi îşi stricase calea: stricăciunea ajunsese nemărginită, aşa că lui Dumnezeu nu-i mai rămânea alt mijloc decât sa nimicească cu desăvârşire „orice făptură”, şi totodată să mântuiască pe toţi câţi, după veşnicele sale sfaturi, se aflau legaţi cu „cel al optulea” – singurul om drept ce mai era atunci. Iată, într-un chip izbitor, învăţătura crucii: pe de o parte ne arată judecata lui Dumnezeu asupra firii omeneşti cu toata răutatea ei; pe de alta parte ne arată iubirea lui Dumnezeu, descoperite în Mântuitorul, care a luat asupra Lui toate păcatele oamenilor, ca astfel să-i scape de pieire. „Ne-a cercetat Soarele, care răsare din înălţime” (Luca 1.78). Şi când? Tocmai când suntem mai păcătoşi. Dumnezeu s-a pogorât „în părţile cele mai de jos ale pământului” (Efes 4. 9). Lumina Soarelui care răsare din înălţime a pătruns până în adâncimile întunericului păcătosului, descoperind adevărata stare firească a omului. Lumina arată tot răul din om, dar tot lumina dă şi cunoştinţa izbăvirii de acest rău.

Dacă crucea destăinuieşte judecata lui Dumnezeu privitoare la „orice făptură”, mai destăinuieşte şi mântuirea păcătosului vinovat şi pierdut. Păcatul e judecat cu desăvârşire; păcătosul mântuit cu desăvârşire; iar Dumnezeu cu desăvârşire descoperit şi slăvit prin cruce.

Daca cititorul deschide Cuvântul lui Dumnezeu la întâia Epistolă a lui Petru, va găsi multă lumină aruncată asupra crucii. De pildă, în capitolul 3, verset. 18-22 citim: „Hristos de asemenea a suferit odată pentru păcate, El cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh în care s-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete şi anume opt. Icoana aceasta pre-închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos, care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce s-a înălţat la cer, şi şi-a supus îngerii, stăpânirile şi puterile” (Nota: N-am putea lăuda prea mult înţelepciunea, cu care vorbeşte Duhul Sfânt de botez în locul pomenit mai sus. Ştim ce greşeli s-au făcut cu botezul şi ce loc greşit are acest aşezământ în gândurile multora. Ştim că puterea, care ţine numai de sângele lui Hristos, a fost pusă pe seama apei botezului, ca şi harul înnoitor al Duhului Sfânt. Aşadar nu putem decât să ne mirăm văzând cum Duhul Sfânt ocroteşte acest adevăr, spunând că nu lepădarea spurcăciunii trupeşti ca prin apă, ne mântuieşte, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, „mărturie” în care intrăm nu prin botez, care îşi are de altfel însemnătatea lui la locul lui, ci „prin învierea lui Isus Hristos”, „care s-a dat pentru greşelile noastre, şi a înviat pentru neprihănirea noastră” (Rom. 4. 25).

Este de prisos să mai spunem că botezul ca aşezământ dumnezeiesc, şi lăsat la locul lui hotărât de Dumnezeu, este foarte însemnat şi are un înţeles adânc. Dar când vedem pe oameni, schimbând într-un fel sau altul, înţelesul lucrurilor dumnezeieşti, suntem nevoiţi să dăm pe faţă lucrarea Satanei la lumina Cuvântului lui Dumnezeu.) Iată cuvinte de cea mai mare însemnătate, care aruncă o lumină adâncă asupra învăţăturii corăbiei lui Noe şi asupra legăturii ei cu moartea lui Hristos. Precum în potop, tot aşa şi în moartea lui Hristos, toate valurile şi toate talazurile judecăţii lui Dumnezeu au trecui peste Cel care era fără păcat. Făptura a fost înmormântată sub valurile dreptei mâinii a lui Dumnezeu şi Duhul lui Hristos, în Ps. 42.1, grăieşte: „toate talazurile şi valurile Tale trec peste mine”. „Toate valurile” mâniei dumnezeieşti au trecut peste fiinţa curată şi neprihănită a Domnului Isus, când era pe lemn; prin urmare nici unul din acele valuri n-are să mai treacă peste acela care crede. La Golgota, vedem într-adevăr, „toate izvoarele adâncului celui mare şi stavilele cerurilor deschise”. – „Un val cheamă pe alt val, la vuietul căderii apelor Tale” (Ps. 42. 7). Hristos a băut paharul până la fund şi a răbdat toată urgia. A luat asupra lui, prin judecată, toată greutatea răspunderii poporului său, despovărându-se de ea în urmă cu slavă. Sufletul credinciosului afla aici o pace sigură. Căci, dacă Domnul Isus a înfruntat tot ce putea fi împotriva noastră; dacă a răsturnat toate piedicile; dacă a ridicat păcatul; dacă a golit până la fund paharul mâniei judecăţii în locul nostru; dacă a risipit toţi norii, – ce poate sa ne mai împiedice ca să nu ne bucurăm de o pace temeinică? Da, da, o pace adânca este partea celui credincios; a lui este şi fericirea adâncă şi nespusă cum şi sfântă siguranţa pe care iubirea mântuitoare i-o dăruieşte din pricina lucrării lui Hristos.