Ca să ne încredinţăm mai bine de cele ce am spus n-avem decât să aruncam o privire asupra capitolului 5, pe care îl vom cerceta acum, şi care ne înştiinţează de jalnica slăbiciune a omului şi supunerea sa morţii. În adevăr poate omul sa trăiască veacuri dea-rândul şi să nască fii şi fiice; dar la sfârşit, tot va trebui sa se zică şi despre el: „şi a murit”! „Moartea a domnit de la Adam până la Moise” şi „Este rânduit oamenilor să moară odată” (Rom 5.14;Evr 9.27). Omul nu poate să scape de moarte. El nu poate să ia boldul grozav al morţii nici cu abur, nici prin electricitate, nici cu vreun alt mijloc datorit minţii lui născocitoare. O să găsească poate mijloacele de a mări şi de a răspândi înlesnirile şi plăcerile vieţii. Toată hărnicia sa însă nu-i în stare să nimicească venirea morţii. Dar de unde a venit moartea, acest lucru ciudat şi înspăimântător? Ne-o spune Pavel: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea” (Rom 5.12). Aşa că obârşia morţii este păcatul. Păcatul a rupt legătura care ţinea făptura strânsă de Dumnezeul cel viu, supunând astfel pe om împărăţiei morţii, fără ca să se poată de loc dezrobi. Iată între altele încă o dovadă nezguduită că cu nici un chip nu e în stare să întâmpine pe Dumnezeu în starea lui firească de rob al morţii. Nu poate fi nici o legătură între Dumnezeu şi om decât în puterea vieţii. Omul însă este sub puterea morţii; de aceia nu poate să aibă nici o legătură cu Dumnezeu în starea sa firească. Viaţa nu poate fi în părtăşie cu moartea, nici lumina cu întunericul, nici sfinţenia cu păcatul. Trebuie ca omul să se apropie de Dumnezeu pe o temelie cu totul nouă anume prin credinţă. Căci numai credinţa îl poate face să-şi recunoască adevărata stare de om „vândut păcatului”, adică supus morţii, îl face să cunoască totodată şi pe Dumnezeu, ca pe dătătorul unei vieţi noi – prin Hristos – al unei vieţi care este în afară de puterea morţii, şi de aceea a vrăjmaşului, şi pe care noi n-o putem pierde. Iată în ce stă siguranţa vieţii credinciosului. Hristos este viaţa lui – Hristos cel înviat şi cel proslăvit – Hristos cel biruitor asupra tuturor potrivnicilor. Viata lui Adam atârna de ascultarea sa; prin neascultare, păcătuind, şi-a pierdut viaţa. Hristos însă, având viaţa în El însuşi, s-a coborât pe pământ si a înfruntat toate arătările felurite ale păcatului omului; şi supunându-se morţii, a nimicit pe acela care avea puterea morţii; iar prin învierea sa, a ajuns pentru toţi câţi cred în numele Lui, viaţa şi neprihănirea.

De acum înainte, e cu neputinţă ca Satana să se atingă de această viaţă: fie în izvorul ei, fie în drumul ei, fie în puterea ei, fie în câmpul ei de lucru, fie în durata ei. Dumnezeu îi este izvorul; Hristos cel înviat, drumul; Duhul Sfânt, puterea; cerul, câmpul de lucru şi veşnicie, durata. Toate suni schimbate pentru cel care are această viaţa minunată; şi de se poate zice cu adevărat ca „în mijlocul vieţii suntem în moarte”, credinciosul poate zice tot aşa de bine că „în mijlocul morţii el este în viată”. Acolo unde stăpâneşte Hristos cel înviat nu mai este moarte. Căci Cuvântul lui Dumnezeu ne încredinţează că Hristos a desfiinţat moartea, înfiinţând viaţa; aşa că cel credincios nu mai aşteaptă moartea ci slava. Că se poate ca şi cel credincios să adoarmă în Isus e foarte adevărat. Dar adormirea în Isus nu înseamnă moarte, ci viata în toata puterea cuvântului. Putinţa părăsirii trupului pământesc pentru a fi cu Hristos nu poate să înlocuiască nădejdea celui credincios în răpirea în nori pentru întâmpinarea Domnului, ca să fie cu El şi ca El pururea.

Aici ne va ajuta, ca o minunata pildă, întâmplarea cu Enoh, singurul care nu urmează după rânduiala firească din capitolul 5. „A murit”, este rânduiala firească: „n-a văzut moartea” este abaterea de la rânduiala fireasca. „Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ ca să nu vadă moartea. Şi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia ca este plăcut lui Dumnezeu” (Evr 11. 5). Enoh a fost „al şaptelea de la Adam”, şi Dumnezeu n-a îngăduit ca moartea să biruie asupra „celui al şaptelea”. Dumnezeu a făcut din el un martor al minunatei Lui izbânzi asupra întregii puteri a morţii. Este un fapt de cea mai mare însemnătate. După ce s-a auzit de şase ori la rând osânda „şi a murit”, inima se bucură când găseşte pe al şaptelea om care n-a murit. Cum o fi scăpat el? – Prin credinţă „Enoh a trăit în legătură cu Dumnezeu trei sute de ani” – iată ce-l despărţea de tot ce era în jurul lui. Căci dacă trăieşti în legătura cu Dumnezeu, eşti scos cu totul din felul de gândire al lumii, care pe vremea aceea, ca şi în zilele noastre, duşmănea toate cele dumnezeieşti. Credinciosul acesta simţea că n-avea ce căuta în lume, în mijlocul căreia nu era decât un martor răbdător al harului lui Dumnezeu şi al judecăţii ce avea să vină. Urmaşii lui Cain puteau să-şi întrebuinţeze priceperea şi să-şi cheltuiască puterea cu nădejdea deşartă ca vor îmbunătăţi o lume blestemată. Enoh însă găsise o lume mai bună, şi trăia în puterea acelei lumi. Nu primise credinţa ca să îmbunătăţească lumea, ci ca să trăiască în legătură cu Dumnezeu.

„A trăit în legătură cu Dumnezeu”! Ce nu cuprind aceste câteva cuvinte! Ce deosebire pentru Dumnezeu, ce lepădare de sine! Ce sfinţenie şi ce curăţenie morală! Ce mila şi blândeţe! Ce umilinţă şi duioşie! Dar şi ce râvna şi ce stăruinţă! Ce îndelungă răbdare, şi totodată ce hotărâre neclintită! Să trăieşti în legătură cu Dumnezeu nu înseamnă numai să trăieşti după nişte rânduieli şi datini; sau să-ţi alcătuieşti nişte planuri şi să ţi iei hotărâri ca să te duci ici-colo sau ca sa-ţi faci cutare sau cutare lucru, – înseamnă cu mult mai mult decât toate acestea laolaltă: Să umbli necurmat înaintea ochilor lui Dumnezeu cu tot ce ai şi eşti, potrivit cu descoperirea lui Dumnezeu din cuvântul Lui. Că în această viaţă trăită ca în faţa ochilor lui Dumnezeu se poate întâmpla să mergi uneori împotriva cugetelor oamenilor, şi chiar a fraţilor tăi, când aceştia nu trăiesc în legătură cu Dumnezeu. Se poate întâmpla chiar ca toţi oamenii să fie împotriva ta: uneori or să spună ca faci prea mult, altădată prea puţin. Credinţa însă care te-a învrednicit să trăieşti în legătură cu Dumnezeu, te va învăţa să nu bagi prea mult în seama părerile oamenilor.

Astfel viata lui Abel şi a lui Enoh ne da o învăţătură scumpa în privinţa jertfei pe care se reazemă credinţa, deci începutul vieţii creştineşti – cum şi în privinţa nădejdii celui credincios, – adică sfârşitul acestei vieţi; iar între începutul şi sfârşitul acestei vieţi „umblarea cu Dumnezeu” cuprinde toate mărunţişurile vieţii de faţă. „Domnul dă îndurare şi slavă” (Ps 84.11); iar între îndurarea care a fost descoperită şi slava ce are să fie descoperită, se află şi încredinţarea fericită că „Domnul nu lipseşte de nici un bine pe cei ce duc o viaţă fără prihană (Ps 84.12).

Jertfa lui Abel şi răpirea lui Enoh preînchipuiesc crucea Domnului Isus şi răpirea Bisericii, cele două pricini pentru care este Biserica pe pământ. Biserica ştie că temeiul vieţii ei stă în moartea şi învierea lui Hristos, dar aşteaptă ziua în care Domnul va veni s-o ia la El. Căci ea aşteaptă prin Duhul, prin credinţă nădejdea neprihănirii (Col 5.5): nu aşteaptă neprihănirea pentru că pe aceasta o are prin îndurarea lui Dumnezeu, dar aşteaptă nădejdea pe care i-o de starea în care se află. Faptul acesta este de cea mai mare însemnătate. Unii tâlcuitori ai adevărului prorociei au căzut în cele mai mari rătăciri, pentru ca n-au înţeles care este tocmai partea şi nădejdea Bisericii. Au învăluit Luceafărul de dimineaţă, care este nădejdea Bisericii, cu atâtea neguri şi nori întunecoşi, că un număr mare de credincioşi nu mai sunt în stare să se ridice mai sus decât nădejdea rămăşiţei credincioase a lui Israel, anume aşteptarea răsăririi „Soarelui neprihănirii care aduce tămăduirea sub aripile Lui”. (Maleahi 4. 2). Dar nu numai atât. Mulţi credincioşi au şi pierdut puterea nădejdii cuprinsă în arătarea lui Hristos, fiindcă au fost învăţaţi să aştepte fel de fel de întâmplări înainte de întoarcerea din nou a lui Hristos pentru Biserică. Au fost învăţaţi ca întoarcerea Iudeilor în ţara lor desfăşurarea proorociei după chipul lui Nebucandeţar, şi arătarea lui Anticrist (2Tes 2.8), trebuie să aibă loc înainte de venirea lui Hristos, cu toate că Noul Testament grăieşte altfel.

Ca şi Enoh, Biserica va fi răpită din mijlocul răului care o înconjoară şi dinaintea necazului ce are sa fie. Enoh n-a fost lăsat pe pământ ca să vadă răul ajuns la culme şi judecata dumnezeiască pustiind lumea. N-a văzut deschizându-se „izvoarele adâncului şi stavilele cerurilor”. A fost răpit înaintea acestor înspăimântătoare împrejurări; aşa că pentru ochiul credinţei, Enoh este icoana pre-închipuitoare a celor care „nu vor adormi, ci vor fi schimbaţi într-o clipeală din ochi” (1Cor 15.51,52). Enoh n-a trecut prin moarte, a fost strămutat: tot aşa şi Biserica e chemata „să aştepte din ceruri pe Fiul” (1Tes 1.10); iată nădejdea aşteptării ei. Cel mai slab credincios, cel mai neînvăţat poate înţelege aceste lucruri şi poate să se bucure de ele; şi întru câtva le poate vedea şi puterea. Dacă nu poate cerceta în amănunţime proorociile, poate totuşi, slavă Domnului, să guste fericirea, adâncimea, puterea şi mângâierea acelei nădejdii cereşti, care, de drept este a lui, ca unul care este un mădular al acestui trup ceresc, care e Biserica. Nădejdea de care se bucură el, nu se mărgineşte numai la aşteptarea răsăririi „Soarelui neprihănirii”, oricât de bună ar fi acesta nădejde, ci cuprinde şi vederea „luceafărului de dimineaţa” (Apoc 2.28). Şi precum luceafărul de dimineaţă se arată înainte de răsărirea soarelui celor care veghează, tot aşa şi Hristos, se va arata Bisericii înainte ca rămăşiţa lui Israel să zărească razele Soarelui neprihănirii.