Geneza 48:1-22 (C. H. Mackintosh)

Cele din urmă capitole ale Genezei vorbesc despre plecarea lui Iosif şi a familiei lui şi despre aşezarea lor în Egipt; despre faptele lui Iosif în vremea foametei, şi despre binecuvântarea celor doisprezece patriarhi de către Iacov; despre moartea lui Iacov şi înmormântarea sa. Nu ne vom opri cu deamănuntul asupra lor, deşi cuprind mult pentru un cititor duhovnicesc (Nota: Sfârşitul vieţii lui Iacov se deosebeşte de întâmplările de mai înainte ale istoriei lui atât de zbuciumate. Pare că am ajuns la un amurg senin după o zi frumoasă. Soarele, care, toată ziua, fusese ascuns de nori şi de ceaţă, asfinţeşte într-o măreţie strălucitoare, poleind zarea cu razele lui de aur, cari făgăduiesc o dimineaţă încântătoare. Aşa este şi cu bătrânul nostru patriarh. Toate faptele care i-au întunecat viaţa; toate şiretlicurile, şmecheriile, înşelăciunile, minciunile, temerile lui, ca roade ale necredinţei lui: într-un cuvânt toţi acei nori întunecoşi ai firii vechi şi ai pământului s-au risipit, şi Iacov se arată în toată seninătatea şi înălţimea credinţei, împărţind unele binecuvântări şi dând unele locuri de cinste potrivit acelei cunoştinţe sfinte, care se capătă numai din legătura cu Dumnezeu.

Deşi ochii lui sunt întunecaţi, totuşi vederea credinţei lui este pătrunzătoare. Pe el nu-l poate înşela nimeni cu privire la locul hotărât de Dumnezeu lui Efraim şi lui Manase – Nu este ca tatăl său Isaac. În cap. 27, „apucat de spaimă şi de mare tremur”, în ţaţa unei greşeli dureroase. Dimpotrivă, Iacov răspunde fiului său nedumerit: „Ştiu, fiule! Ştiu” (cap. 48. 19). Vederea lui duhovniceasca n-a fost întunecată de cele trupeşti. Iacov a învăţat la şcoala vieţii să se lipească de gândul lui Dumnezeu şi nici o înrâurire a firii nu-i poate abate din calea aceasta.

Cap. 48. 11 ne da o pildă frumoasă de felul în care se înalţă Dumnezeu peste toate gândurile noastre, arătându-se mai pe sus de toate temerile noastre. „Israel a zis lui Iosif: „Eu nici faţa ta nu credeam s-o mai văd, şi iată că Dumnezeu m-a făcut să-ţi văd şi sămânţa”, judecându-se după fire, Iosif era mort, dar Dumnezeu îl vedea viu, în locul întâi de stăpânire pe lângă scaunul de domnie. „Ce ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, sunt lucruri pe care le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc” (1 Cor. 2. 9). Dea Dumnezeu să avem o mai mare pricepere a Lui şi a căilor Sale!

Apoi este interesant să luăm seama la numirile patriarhului „Iacov” şi „Israel”, la sfârşitul Genezei. În cap. 48. 2, citim: „Şi au spus lui Iacov: „Iată Iosif, fiul tău, vine la tine”. Şi „Israel, adunându-şi puterile, a şezut pe pat”. Apoi Scriptura adaogă îndată: „Şi Iacov a zis lui Iosif: „Dumnezeul cel Atotputernic mi s-a arătat în Luz”. Ştim că, în Scriptură, totul are un înţeles deosebit, încât întrebuinţarea pe schimbate a acestor două nume trebuie să cuprindă o învăţătură oarecare. Pare că „Iacov” este numele care arată adâncimea în care s-a coborât Dumnezeu, şi „Israel” înălţimea la care a fost ridicat Iacov.) Vom spune numai că temerile închipuite ale lui Iacov s-au risipit la găsirea fiului său viu şi înălţat. Vedem mai departe că harul dumnezeiesc a fost învederat în puterea lui nemărginită, care cârmuieşte totul, şi că acel har e însoţit de judecată, deoarece fiii lui Iacov sunt siliţi să se pogoare chiar în ţara unde trimiseseră pe fratele lor. Şi harul, care se arată în Iosif, de la începutul până la sfârşitul vieţii sale, nu este mai puţin însemnat: cu toate că a fost înălţat la slavă de Faraon, el se ascunde întrucâtva şi leagă pe popor cu împăratul său printr-un legământ veşnic. Faraon a zis poporului: „Duceţi-vă la Iosif”, şi spusele lui Iosif sună cam aşa: „Tot ce aveţi şi tot ce sunteţi, e al lui Faraon.” Aceasta ne duce cu gândul la vremea binecuvântată, din hotărârea lui, când prin hotărârea lui Dumnezeu, Fiul omului va lua în mână cârma lumii, şi va domni asupra întregii făpturi răscumpărate. Atunci, Biserica Sa, Mireasa Mielului, va fi în locul cel mai apropiat de El, după sfaturile veşnice ale lui Dumnezeu. Casa lui Israel, adusă iarăşi în legătură cu Domnul, va fi hrănită şi sprijinita de mâna Sa cea milostivă. Tot pământul va cunoaşte fericirea nespus de mare de a se afla sub cârmuirea Lui. Şi, când toate lucrurile îi vor fi supuse, atunci chiar Fiul se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Cor. 15. 28).

Toate acestea ne arată bogăţia cuprinsa, pentru noi, în istoria lui Iosif. Dumnezeu ne arata lămurit, într-o pilda foarte frumoasă, lucrarea Fiului Său pentru casa lui Israel; înjosirea şi lepădarea Lui; adânca mâhnire, pocăinţa de la urmă şi venirea la Dumnezeu a lui Israel şi împărăţia lui Hristos; şi, în sfârşit, ne îndreaptă privirile spre vremea, când „Dumnezeu va fi totul în toţi”.

De prisos să mai adăogăm că toate lucrurile de care am vorbit în cartea aceasta se văd pe larg de la un capăt la celălalt al Sfintei Scripturi. Aceste lucruri nu le întemeiam numai pe istoria lui Iosif, deşi este foarte îmbucurător să găsim, în acele vremuri depărtate, icoanele tuturor acestor adevăruri de preţ. Astfel, avem şi o dovadă izbitoare a unităţii dumnezeieşti a întregii Scripturi. Fie în Exod, fie în Epistola către Efeseni; fie în proorocii Vechiului Testament, fie în ai Noului Testament, pretutindeni, vedem aceleaşi adevăruri. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2Tim. 3. 16).