Din pricina necredinţei Cain dispreţuieşte singura cale, pe care se poate apropia un păcătos de Dumnezeu. În loc să aducă sângele fără care nu este iertare, el se înfăţişează cu rodul faptelor sale; apoi nefiind primit, în păcatele sale, în vreme ce Abel e primit, din pricina jertfei sale, s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa. Apoi a omorât pe martorul credincios, pe omul primit de Dumnezeu şi socotit neprihănit, pe omul credinţei; şi astfel ajunge căpetenia tuturor acelora care, în toate vremurile, au prigonit pe cei credincioşi. În orice timp şi în orice loc omul a fost gata să prigonească pe semenul său mai degrabă pentru credinţă, decât pentru orice altă pricina: aşa a fost Cain. Neprihănirea, dar o neprihănire deplină şi desăvârşită pe care o dă numai credinţa, face pe Dumnezeu totul, şi pe om nimic. Omului însă nu-i place să fie nimic, se mânie foarte tare şi i se posomorăşte faţa. Dacă ar fi primit Dumnezeu pe Abel din pricina vreunei însuşiri a fiinţei sale, Cain ar fi avut pricină sa se mânie şi să i se posomorască faţa. Dar, Abel a fost primit din pricina jertfei sale, şi Dumnezeu a privit cu plăcere spre jertfa lui Abel, aşa că mânia lui Cain n-are nici un rost. De altfel vorba lui Dumnezeu către Cain tocmai lucrul acesta ni-l arată: „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit”. Acel „dacă faci bine”, priveşte jertfa. Bine a tăcut Abel căutându-şi un adăpost după o jertfă bine primită; rău a făcut Cain aducând o jertfă fără sânge, şi toată purtarea lui, după jertfă, n-a fost decât urmarea firească a religiei lui greşite. Însă Cain a zis fratelui său Abel: „Haidem să ieşim la câmp”. Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel şi l-a omorât” (verset 8). În toate timpurile, Cainii au prigonit şi ucis pe Abel-i. Omul şi religia omului sunt la fel în toate vremurile, precum şi credinţa şi religia credinţei sunt aceleaşi în toate timpurile. Şi pretutindeni unde se întâlnesc religia omului şi religia credinţei, se iveşte lupta. Omorul lui Cain a arătat nu numai că temelia pe care se rezema clădirea religiei sale, era şubredă, ci că şi clădirea însăşi avea să fie şubredă. Căci Cain nu se opreşte numai la uciderea lui Abel. Ci când a auzit osânda rostită de Dumnezeu împotriva crimei sale, a pierdut nădejdea de a mai fi iertat şi „a ieşit din Faţa Domnului” (verset 16). Cain a început apoi să zidească o cetate, iar din familia sa au ieşit cei care s-au îndeletnicit cu artele şi cu ştiinţele plăcute şi folositoare: lucrătorii de pământ, cântăreţii cu tot felul de unelte, fierarii şi căldărarii. Cain a socotit păcatul său prea mare ca să-i fie iertat, căci nu-şi cunoştea nici păcatul, nici pe Dumnezeu. Nu s-a sinchisit de iertare pentru ca nu s-a sinchisit nici de Dumnezeu. Iată unul din cele mai îngrozitoare roade ale căderii în păcat: cugetul nu-şi mai cunoaşte adevărata stare de păcat şi de aceea nici nu doreşte pe Dumnezeu; n-are nici o pricepere despre calea pe care un păcătos se poate apropia de Dumnezeu. Este cu totul stricat, şi rătăcit; iar dorinţa lui toată e să iasă din faţa Domnului, ca să rătăcească în lume şi în scopurile pe care le urmăreşte ea. Va trăi foarte bine fără Dumnezeu în lume. Va căuta sa înfrumuseţeze cât de mult lumea ca să facă din ea un loc plăcut, unde să poată trai cinstit după părerea Lui, cu toate că în ochii lui Dumnezeu, lumea rămâne sub blestem şi Cain rămâne un rătăcit şi un pribeag.
Iată „calea lui Cain” (Iuda v. 11), cale largă de tot pe care oamenii şi astăzi merg în grabă cu milioanele. Nu zic ca aceşti oameni ar fi lipsiţi de orice simţământ religios; tare ar vrea ei să aducă ceva lui Dumnezeu. Găsesc de cuviinţă sa-i aducă rodul muncii lor, neştiind nici cine sunt ei, nici cine este Dumnezeu. Totodată se trudesc din răsputeri să îmbunătăţească lumea prin fel de fel de mijloace ca să împodobească şi să îndulcească viaţa. Şi astfel singurul leac dumnezeiesc de curăţire: sângele lui Hristos, este dat la o parte de om şi înlocuit cu silinţa omului de îmbunătăţire: iată „calea lui Cain”.
Întocmai după cum în zilele lui Cain plăcutele sunete ale chitarei şi ale cimpoiului împiedecau să se audă strigătul sângelui lui Abel, tot aşa şi astăzi alte sunete încântătoare înăbuşe glasul sângelui Golgotei; şi alte lucruri decât un Hristos răstignit atrag privirile omului. Omul desfăşoară toate mijloacele înţelepciunii lui pentru ca să facă din lumea aceasta o grădină adăpostită şi caldă în care să se coacă roadele cele mai alese pe care le doreşte cu înfocare mintea firească a omului. Lumea nu numai că se îngrijeşte de trebuinţele ei zilnice, dar mintea născocitoare a omului s-a grăbit să mai găsească şi alte lucruri pe care inima le pofteşte de îndată ce le-a zărit şi fără care viaţa pare de nesuferit. La toate astea se mai adaugă multa aşa zisă religie, care, însă, de cele mai multe ori, nu este altceva decât un prilej pentru slăvirea omului însuşi, sau pentru potolirea cugetului său. Nu vrea omul să fie fără religie, căci nu se cade: ar trece drept păgân; de aceia binevoieşte să închine din când în când câte o zi religiei, sau mântuirii sale veşnice, apoi restul vremii intereselor sale vremelnice. Şi totuşi fie că lucrează pentru cele vremelnice, fie că lucrează pentru cele veşnice, de fapt tot pentru el însuşi lucrează omul.
Iată „calea lui Cain”. Ia seama bine, cititorule, şi vezi unde începe, încotro se-ndreaptă şi unde ajunge calea aceasta!
Cât de deosebită este calea credinciosului! Abel simte şi recunoaşte blestemul; îşi dă seamă de mânjirea păcatului şi, în puterea sfântă a credinţei, aduce jertfa de care nu e vrednic. Caută şi aftă un adăpost în Dumnezeu însuşi şi, în loc să-şi zidească o cetate pe pământ, se alege cu-n mormânt în sânul pământului. Pământul, care prin roadele lui, ne arăta puterea de lucru a lui Cain şi a familiei sale, era stropit cu sângele celui drept. Să-şi aducă aminte omul din lume, omul lui Dumnezeu, şi creştinul lumesc, că pământul pe care-l călcăm este stropit cu sângele Fiului lui Dumnezeu! Sângele acesta scapă de urgia păcatului pe credincioşi, dar osândeşte lumea; căci ochiul credinţei zăreşte umbrele negre ale crucii lui Isus chiar sub chipurile frumoase şi sub strălucirea acestei lumi trecătoare. „Chipul lumii acesteia trece” (1Cor 7.31). Toate lucrurile în mijlocul cărora trăim vor lua sfârşit în curând. „Calea lui Cain” va fi şi este chiar urmată de „rătăcirea lui Balaam” apoi va veni „împotrivirea lui Core”, şi atunci prăpastia îşi va deschide gura ca să înghită pe cei răi, închizându-i „în negura întunericului pentru vecie” (Iuda 11-13).