„Iosif nu s-a mai putut stăpâni înaintea tuturor celor ce-l înconjurau şi a strigat: „Scoateţi afară pe toată lumea”. Şi n-a mai rămas nimeni cu Iosif, când s-a făcut cunoscut fraţilor săi” (Cap. 45. 1). Nici-un străin n-a fost primit ca martor în acest ceas sfânt: căci care străin ar fi putut înţelege aşa ceva? Aici, vedem cum harul dumnezeiesc încredinţează pe om de păcat; iar când această încredinţare şi acest har se întâlnesc, în curând se lămureşte totul.
„Iosif a zis fraţilor săi: „Apropiaţi-vă de mine”! Şi ei s-au apropiat. El a zis: „Eu sunt fratele vostru Iosif, pe care l-aţi vândut ca să fie dus în Egipt. Acum nu vă întristaţi, şi nu fiţi mâhniţi, că m-aţi vândut ca să fiu adus aici; căci ca să vă scap viaţa m-a trimes Dumnezeu înaintea voastră… Dumnezeu m-a trimes înaintea voastră ca să vă rămână sămânţa vie în ţară, şi ca să vă păstreze viaţa printr-o mare izbăvire. Aşa că nu voi m-aţi trimes aici, ci Dumnezeu” (Cap. 45. 4 8).
Iată într-adevăr harul, care linişteşte în lotul cugetul încărcat de păcat. Fiindcă fraţii lui Iosif se judecaseră, nu-i mai rămânea lui Iosif decât să toarne leacul alinător în inimile lor zdrobite. Iată o pildă de felul cum se va purta Dumnezeu cu Israel, în zilele de pe urma, când „vor vedea pe Acela pe care L-au străpuns, şi se vor boci după El”. Atunci vor simţi şi ei puterile harului dumnezeiesc, şi a folosului „acelui izvor deschis pentru casa lui David şi pentru locuitorii Ierusalimului, pentru păcat şi necurăţenie” (Zah. 12. 10; 13. 1).
În cap. 3 din Fapte, vedem cum Sfântul Duh caută să stârnească, prin glasul lui Petru, această dumnezeiască încredinţare în cugetul Iudeilor: „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri a proslăvit pe Robul sau Isus, pe care voi „L-aţi dat în mâna lui Pilat, şi v-aţi lepădat de El înaintea lui, măcar că el era de părere să-i dea drumul. Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit, şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş; aţi omorât pe Domnul vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi; noi suntem martori ai Lui” (verset 13-15). Aceste cuvinte erau menite să scoată din inima şi din gura celor ce le auzeau mărturia făcută de fraţii lui Iosif: „Cu adevărat suntem vinovaţi”! Apoi vine şi harul: „Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa ca şi mai marii voştri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor proorocilor Lui, că adică Hristosul Său va pătimi. Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-va la Dumnezeu, ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare” (Fapte 3. 17-19). Mai vedem aici că, deşi Iudeii îşi arătaseră vrăjmăşia, omorând pe Isus, cum făcuseră şi fraţii lui Iosif cu el, totuşi harul lui Dumnezeu se arata fiecăruia, dovedind că toate au fost hotărâte şi vestite mai dinainte de Dumnezeu pentru binecuvântarea lor. Har desăvârşit şi care întrece toate gândurile noastre! Dar, ca să ne bucurăm de el, trebuie ca adevărul lui Dumnezeu să fi lucrat în cugetul nostru o adâncă încredinţare de păcat. Aceia, care puteau zice: „Cu adevărat suntem vinovaţi”, puteau să şi înţeleagă cuvintele harului: „Nu voi… ci Dumnezeu”. Aşa trebuie totdeauna: sufletul care s-a judecat pe sine este în stare să înţeleagă şi să preţuiască iertarea lui Dumnezeu.