Mai departe, în cap. 44. 16, citim: „Iuda a răspuns: „Ce să mai spunem Domnului meu? Cum să mai vorbim? Cum să ne mai îndreptăm? Dumnezeu a dat pe faţă nelegiuirea robilor”! Nimeni nu poate învăţa pe oameni ca Dumnezeu. Numai el poate stârni în suflet adevăratul simţământ al păcatului şi face pe un om să-şi recunoască starea înaintea lui Dumnezeu. Omul îşi urmează nepăsător calea în păcat, până când săgeţile Celui Atotputernic îi străpung cugetul. Trebuie să treacă atunci prin acele dureroase încercări ale inimii şi ale cugetului care nu pot afla alinare decât în nemărginitele bogăţii ale iubirii răscumpărătoare. Nici prin gând nu le-au trecut fraţilor lui Iosif toate lucrurile, care aveau să izvorască pentru ei din purtarea lor cu el: „L-au luat şi l-au aruncat în groapă…. apoi au şezut să mănânce” (Cap. 37. 24, 25). „Beau vin cu pahare largi, se ung cu cel mai bun untdelemn, şi nu se întristează de prăpădul lui Iosif” (Amos. 6. 6).
Dumnezeu totuşi, în căile Lui minunate, atinge inimile fraţilor lui Iosif şi le încearcă cugetele. Anii trecuseră, şi fraţii lui Iosif îşi închipuiau că totul era bine. Dar, vin „cei şapte ani de belşug, şi cei şapte ani de foamete”. Cine-i trimete oare? Şi ce scop au ei? Minunata pronie dumnezeiască! Ţara Canaan o bântuie foametea, şi nevoile foamei aduc pe fraţii vinovaţi ai lui Iosif la picioarele aceluia pe care l-au chinuit! Nu se arată oare mâna lui Dumnezeu aici şi peste tot? Iată-i în faţa omului pe care „cu mâini nelegiuite” îl aruncaseră în groapă, şi cugetul îi mustră pentru păcatul săvârşit. I-a ajuns nelegiuirea săvârşită. Însă acum sunt în faţa lui Iosif. Fericită potrivire!