Să vedem acum ce fel erau jertfele: „După o bucata de vreme, Cain a adus Domnului o jertfa de mâncare din roadele pământului. Abel a dus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui n-a privit cu plăcere” (Geneza 4. 3-5). Cain a adus ca jertfă rodul unui pământ blestemat şi l-a adus fără vărsarea de sânge, pentru că n-avea credinţă. Dacă ar fi avut credinţă. Dumnezeu l-ar fi învăţat că „fără vărsare de sânge nu este iertare” (Evr 9.22). Plata păcatului este moartea: Cain era păcătos, moartea îl despărţea de Dumnezeu. Dar în jertfa sa, Cain n-a ţinut socoteală de acest lucru. N-a luat locul ce se cuvenea unui păcătos, aşa că n-a adus jertfa unei vieţi, ca să mulţumească cerinţele Sfântului Dumnezeu. El n-a ţinut seamă că pământul a fost blestemat în urma păcatului. S-a purtat cu Dumnezeu ca şi când ar fi fost amândoi deopotrivă, ca şi cum Dumnezeu ar putea primi rodul mânjit de păcat al unui pământ blestemat. Toate aceste gânduri ni le arată jertfa „fără sânge” a lui Cain şi încă mai mult. Fără îndoială că mintea omenească va zice: „Dar ce jertfă mai vrednică de primire ar putea aduce omul decât tocmai rodul pe care l-a dobândit cu munca mâinilor sale şi cu sudoarea frunţii lui”? Mintea, chiar şi duhul religios al omului firesc pot gândi în felul acesta, dar Dumnezeu nu; credinţa se va potrivi totdeauna cu gândul lui Dumnezeu. Dumnezeu învaţă, iar credinţa crede că trebuie jertfa unei vieţi pentru ca omul să se poată apropia de Dumnezeu. Când ne gândim la rostul Domnului Isus, vedem că, de n-ar fi murit pe cruce, întreaga sa lucrare ar fi rămas cu desăvârşire zadarnică în ce priveşte înnodarea din nou a legăturilor noastre cu Dumnezeu. În adevăr Isus a umblat din loc în loc, făcând bine în toată viaţa sa; dar numai moartea sa a fost în stare să rupă perdeaua dinăuntrul Templului (Matei 27. 51). Dacă Isus „ar fi umblat din loc în loc făcând bine” până în ziua de azi, perdeaua ar fi rămas în picioare până în ziua de azi oprind astfel intrarea în locul prea sfânt. Iată dar cât de greşită era temelia pe care se înfăţişa Cain înaintea lui Dumnezeu: un păcătos neiertat înfăţişându-se lui Dumnezeu, ca să-i aducă o jertfa „fără sânge”. Şi un astfel de om nu poate fi privit decât ca un păcătos vinovat de o îngâmfare fără pereche. Neapărat că jertfa sa era rodul muncii lui obositoare; dar asta n-are a face nimic cu ridicarea blestemului. Putea oare munca unui păcătos să ridice blestemul păcatului şi să îndepărteze urmările lui? Putea ea împăca cerinţele unui Dumnezeu nemărginit în sfinţenia sa? Mai putea ea dărui păcătosului ce-i trebuia ca să fie primit de Dumnezeu? Putea ea înlătura plata datorată păcatului? Putea ea smulge morţii boldul ei, ori mormântului biruinţa? Putea ea să facă toate acestea sau măcar o parte din ele? Nimic nu putea face, căci „fără vărsare de sânge nu este iertare”. Jertfa „fără sânge” a lui Cain, ca şi orice jertfă „fără sânge”, nu numai că n-avea nici un preţ, ci de fapt era o urâciune în ochii lui Dumnezeu. Jertfa aceasta dovedea nu numai deplina necunoaştere a lui Cain în privinţa stării lui, ci şi deplina lui necunoaştere în ce priveşte pe Dumnezeu. „Dumnezeu nu este slujit de mâini omeneşti ca şi când ar avea trebuinţă de ceva” (Fapte 17. 25). Cain credea că era cu putinţă să se apropie de Dumnezeu în felul acesta; şi ca el crede orice om, care n-are decât religia firească. Din veac în veac, Cain a avut mii de ucenici. Slujba lui Cain a prisosit pretutindeni în lume şi întotdeauna: este slujba oricărui suflet nepocăit; este slujba sprijinită de toate înjghebările greşite de religie ce sunt sub soare. Omul ar fi fericit să privească pe Dumnezeu ca datornicul său; dar „Dumnezeu vrea mila, nu jertfă”, căci „Este mai ferice să dai decât să primeşti” (Fapte 20. 35). Aşa că locul cel dintâi este al lui Dumnezeu. „Dar fără îndoială că cel mic este binecuvântat de cel mai mare”. (Evr 7. 7). „Cine I-a dat ceva întâi Lui”? (Rom 11. 35). Dumnezeu primeşte cea mai mică jertfă din partea unei inimi, care a învăţat ce vrea să zică David în cuvintele: „Totul vine de la Tine şi din mâna Ta primim ce-Ţi aducem” (1Cron 29.14). Dar când omul vrea să ia locui celui ce dăruieşte, Dumnezeu răspunde: „Dacă mi-ar fi foame, nu ţi-aş spune ţie” (Ps 50. 12), căci „Dumnezeu nu este slujit de mâini omeneşti ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile” (Fapte 17. 25). Cel care dă toate n-are „trebuinţă de nimic”. Laudă: atâta putem aduce lui Dumnezeu, şi lauda aceasta nu i-o putem aduce decât dacă ştim bine că păcatele ne sunt iertate, şi asta n-o ştim decât prin credinţă în jertfa adusă de Isus.

Să trecem acum de la jertfa lui Cain la jertfa lui Abel: „Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor”. (Verset. 4). Cu alte cuvinte prin jertfa adusă, Abel a arătat că era încredinţat că omul nu se poate apropia de Dumnezeu decât cu ajutorul unei jertfe; că păcătosul poate pune moartea altuia între el şi urmările păcatului său; că poate îndeplini cerinţele dreptăţii lui Dumnezeu cu sângele unei jertfe fără pată. Pe scurt, aici ni se arata adevărul crucii, singurul mijloc prin care se poate dobândi iertarea păcatelor. Orice om care, prin Duhul lui Dumnezeu, a ajuns să se recunoască păcătos, îşi dă seama numaidecât că este vrednic de judecată şi de moarte (vezi Luca 23. 41), şi ca nu stă în puterea lui să facă ceva ca să-şi schimbe soarta aceasta. Poate să lucreze până n-o mai putea; poate chiar să se călugărească şi să-şi schimbe şi felul de viaţă; făcându-se poate cumpătat, moral, drept şi, în înţelesul omenesc al cuvântului, chiar religios; poate, fără să aibă credinţa, să se roage, să citească şi să asculte predici; într-un cuvânt, el poate să facă tot ce-i sta în putere şi cu toate astea, să n-aibă înaintea lui decât moartea şi judecata, fără nici o putinţă de a da la o parte aceşti doi nori groşi, care s-au îngrămădit în zarea sa. Şi astfel cel care se încrede în faptele lui trăieşte într-o aşteptare înfricoşătoare a clipei în care furtuna se va dezlănţui cu putere asupra capului său. Este cu neputinţă ca un păcătos să străbată dincolo de „moarte şi judecata”, în viaţă şi în mărire prin el însuşi. Numai crucea arată ce a făcut Dumnezeu pentru mântuirea celui păcătos. La cruce, se poate vedea cum moartea şi judecata sunt înlocuite cu viaţă şi slava. Hristos a nimicit moartea şi judecata şi în locul lor a pus viaţă, dreptate şi slavă. „El a nimicii moartea, şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea prin Evanghelie” (2Tim 1.10). Hristos a preamărit şi pe Dumnezeu înlăturând ceea ce ne-ar fi ţinut pentru totdeauna departe de starea lui de faţă. „A şters păcatul” (Evr 9. 26).

Iată ce pre-închipuia jertfa lui Abel. Abel n-a tăinuit adevărul cu privire la starea şi la locul lui ca păcătos. Nici n-a încercat sa înlăture „sabia învăpăiată” pentru ca să ajungă la pomul vieţii. El n-a adus o jertfă „fără sânge” nici rodul unui pământ blestemat, ci ia locul ce se cuvine unui păcătos. Faptul acesta îl face ca să pună între păcatele sale şi sfinţenia unui Dumnezeu o jertfă „cu sânge”. Abel era vrednic de moarte şi de judecată, dar găseşte un locţiitor.

Aşa este cu orice păcătos învinuit şi osândit în însuşi cugetul său. Hristos este locţiitorul său, preţul său de răscumpărare înaintea lui Dumnezeu. Un astfel de păcătos întocmai ca Abel îşi dă seama că rodul pământului n-are să i folosească niciodată; îşi dă poate seama că de ar aduce lui Dumnezeu cele mai frumoase roade ale pământului, cugetul lui tot n-ar fi împăcat fiindcă „fără vărsare de sânge nu se face iertare”. Numai jertfa Fiului lui Dumnezeu e în stare să împace inima şi cugetul celui care-şi dă seama de păcatele sale. Şi toţi câţi, prin credinţă, îşi însuşesc această lucrare dumnezeiască, se vor bucura de o pace, pe care lumea nu poate nici s-o dea, nici s-o ia. Credinţa de acum pune sufletul în stăpânirea acestei păci: „Deci fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos” (Rom. 5. 1). „Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai buna decât Cain”. Nu este vorba de ceea ce simţi, cum cred mulţi, ci e vorba numai de credinţa într-o lucrare pe deplin săvârşită, credinţa născută în sufletul păcătosului prin puterea Sf. Duh. Această credinţă se deosebeşte cu totul de un simplu simţământ al inimii sau o simplă pricepere a minţii. Credinţa nu este ceva trecător, ci ceva nepieritor, care ţâşneşte dintr-un izvor veşnic, anume din însuşi Dumnezeu. Credinţa pune stăpânire pe adevărul dumnezeiesc şi aduce sufletul în faţa lui Dumnezeu. Orice simţământ sau orice pricepere nu poate niciodată să se înalţe mai sus de cât izvorul lor, adică eu-l omenesc. Dar credinţa se înalţă până la Dumnezeul cel vecinie făcând legătura vie între inima, care-o are, cu Dumnezeu, care o da. Simţămintele omeneşti, cât de adânci şi cât de curate ar fi, nu pot nici odată sa unească sufletul cu Dumnezeu, căci nu sunt nici dumnezeieşti nici veşnice, ci omeneşti şi trecătoare. Ele sunt ca curcubeta lui Iona, care a crescut într-o noapte şi s-a uscat tot într-o noapte. Nu tot aşa e cu credinţa: ea este veşnică şi are aceeaşi putere ca izvorul din care iese. Prin ea, sufletul e socotit neprihănit (Rom 5.1), şi inima e curăţită (Fapte 15.9); ea se arată prin iubire (Gal 5. 6), şi biruie lumea (1Ioan 5.4); credinţa e a lui Dumnezeu. Simţirea este a firii pământeşti şi se ţine numai de cele pământeşti; credinţa se ţine numai de Hristos şi-şi îndreaptă privirile spre lucrurile de sus. Simţirea lasă sufletul în întuneric şi îndoială, pironindu-l asupra stării lui nesigure şi schimbăcioase. Credinţa duce sufletul în lumină şi în odihnă punându-l în legătură cu nestrămutatul adevăr al lui Dumnezeu şi al jertfei lui Hristos. Credinţa stârneşte fără îndoială şi ea simţăminte şi gânduri, dar acestea sunt cu totul duhovniceşti. Dar astea n-au nimic a face cu mântuirea, ci numai şt numai credinţa. De ce? Pentru că numai credinţa pricepe pe Dumnezeu aşa cum s-a descoperit în Domnul Isus Hristos. Viaţa, dreptatea şi pacea sunt cuprinse în aceasta. A cunoaşte pe Dumnezeu, aşa cum este, iată fericirea desăvârşită în timpul de faţă şi pe veci. Sufletul care a aflat pe Dumnezeu, a aflat tot ce-i trebuie în vremea de acum şi în viitor. Însă Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin descoperire cu ajutorul credinţei.

Aşa că putem întrucâtva înţelege puterea şi însemnătatea acestor cuvinte: „Prin credinţă Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain” (Evr 11. 4). Cain n-avea credinţă: de aceea a adus o jertfă „fără sânge”. Abel avea credinţa, de aceea a adus „sângele şi grăsimea”, ceea ce pre-închipuieşte jertfa lui Hristos. „Sângele” înfăţişa viaţa, „grăsimea* însuşirile cele bune ale fiinţei lui Hristos. De aceea legea mozaică oprea mâncarea sângelui şi grăsimii. Sângele este viaţa. Sub lege, omul n-avea nici un drept la viaţa; iar din cap. 6 al Ev. după Ioan, înţelegem că noi n-avem viaţă în noi înşine dacă nu bem sângele lui Hristos, căci El este viaţa. Afară de El nu este nici o scânteie de viaţă; afara de Hristos este numai moarte. „Viata era în El” şi în nimeni altul.

Dar viaţa Sa a lăsat-o pe cruce, şi păcatul a fost legat de acea viaţă când a fost pironit pe lemnul cel blestemat. Părăsindu-şi viaţa deci, Hristos a părăsit şi păcatul care era legat de ea. Aşa ca păcatul a fost lăsat în mormântul din care El a ieşit biruitor. „Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat, ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire” (Levitic 17.11). Da, da, moartea lui Hristos a ridicat păcatul pe deplin. Iar credinţa în moartea lui Hristos dă celui cu adevărat credincios o pace adâncă, făcându-l să mărească slava lui Hristos, întru cât slava aceasta e legată de mărturia şi slujba celui credincios.

Istoria lui Cain şi Abel pune în lumină îndeosebi faptul că fiecare din aceşti doi oameni era una cu jertfa pe care o adusese. Însemnat lucru nu era persoana celui ce aducea jertfa, ci felul jertfei aduse. De aceia despre Abel citim că „Domnul a privit cu plăcere spre jertfa lui”. Căci prin ea a căpătat Abel mărturia că este neprihănit (Evr 11. 4); asta ne arată destul de desluşit, care este adevărata temelie a păcii credinciosului şi a primirii sale înaintea lui Dumnezeu.

În inima noastră este o pornire firească de a ne întemeia pacea pe ceva care să fie în noi, ori să vină din noi, chiar închipuindu-ne că acest ceva este un rod al Duhului Sfânt. Aşa dar, privim mereu în noi înşine, pe când Duhul Sfânt se sileşte tot mereu să ne îndrepte privirile în afară de noi. Starea credinciosului însă nu atârnă de ce este el, ci de ce este Hristos. Fiindcă s-a apropiat de Dumnezeu, în numele lui Isus, s-a făcut una cu El şi e primit în numele Său; şi nu poate fi izgonit cum nici Acela în numele căruia s-a apropiat de Dumnezeu nu poate fi izgonit. Şi dacă cel credincios este una cu Hristos, oricine loveşte în cei mai slab credincios, loveşte în Hristos; aşa că siguranţa credinciosului stă pe o temelie nezguduită: jertfa lui Hristos. Domnul priveşte cu plăcere, în cel credincios jertfa Domnului. Iată de ce cel credincios poate fi pe deplin liniştit! Iată de ce şi orice învinuire şi pe orice învinuitor îi trimitem plini de încredere la Hristos şi la ispăşirea săvârşită de El. În El avem totul deplin. Cu El ne lăudam neîncetat. N-avem nici o încredere în noi înşine, ci toată încrederea o avem în Acela care a săvârşit totul pentru noi. De El atârnăm, în lucrarea sa ne încredem, spre El ne îndreptăm privirile şi venirea Lui o aşteptăm.

Dar omul firesc îşi arată numaidecât toată vrăjmăşia faţă de un adevăr ce împacă si înveseleşte inima credinciosului.

Aşa citim despre Cain că: „s-a mâniat foarte tare, şi i s-a posomorât fata” (verset 5). Ceea ce îl umplea pe Abel de pace, pe Cain îl umplea de mânie.