„Şi Faraon a zis lui Iosif: „Fiindcă Dumnezeu ţi-a făcut cunoscut toate aceste lucruri, nu este nimeni, care să fie atât de priceput şi înţelept ca tine. Te pun mai mare peste casa mea, şi tot poporul meu va asculta de poruncile tale. Numai scaunul meu de domnie mă va ridica mai presus de tine. Faraon a zis lai Iosif: „Uite îţi dau stăpânire peste toata ţara Egiptului”. Faraon şi-a scos inelul din deget şi la pus în degetul lui Iosif; l-a îmbrăcat cu haine de in subţire şi i-a pus un lanţ de aur la gât. L-a suit în carul care venea după al lui şi strigau înaintea lui: „În genunchi” Astfel i-a dat Faraon stăpânire peste toată ţara Egiptului. Şi a mai zis lui Iosif: „Eu sunt Faraon. Dar fără tine nimeni nu va ridica mâna, nici piciorul în toată ţara Egiptului” (Cap. 41. 39-44).
Înălţarea lui Iosif nu era o înălţare obicinuită. Urmarea întâmplărilor dovedeşte pe deplin că mâna lui Dumnezeu orânduia toate. Totodată, feluritele împrejurări prin care a trecut Iosif sunt, pentru noi, o icoană izbitoare a suferinţelor şi slavei Domnului Isus. Iosif este scos din groapa si din temniţa în care îl aruncaseră pizma fraţilor săi şi judecata mincinoasă a unui păgân şi este făcut domnitor peste tot pământul Egiptului. Nu numai atât, dar el ajunge vasul binecuvântării pentru Israel, sprijinul vieţii lui şi a întregului pământ. Vedem pe Domnul Isus ca om adus la locul morţii de mâna omenească, apoi înviat prin mâna lui Dumnezeu şi înălţat în cinste şi slavă. „Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu, prin El, în mijlocul vostru după cum bine ştiţi; pe omul acesta, dat în mâinile voastre după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fără de lege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-i legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea” (Fapte 2. 22-24).
Dar mai sunt alte două întâmplări, în istoria lui Iosif, care fac şi mai mare asemănarea lui cu Hristos. Anume: căsătoria lui cu o femeie străină în cap. 41, şi întâlnirea cu fraţii săi în cap. 45. Iosif se înfăţişează fraţilor săi ca trimes de tatăl său; ei nu-l primesc şi îl coboară în locul morţii; Dumnezeu îl scoate din groapă şi-l înalţă la cea mai mare cinste: în înălţarea sa, el capătă o mireasa. Când fraţii săi după trup, plecaţi înaintea lui, stau cu totul smeriţi, el li se tace cunoscut, îi linişteşte şi le dă binecuvântarea. În sfârşit, Iosif este mijlocul binecuvântării pentru ei şi pentru lumea întreagă.
Femeia străină pe care o ia Iosif de soţie, este icoana Bisericii. Hristos se înfăţişează Iudeilor şi, fiind lepădat de ei, îşi ia locul în cer sus, de unde trimete pe Duhul Sfânt ca să adune o Biserică aleasă, alcătuită din Iudei şi din neamuri, menită să fie unită cu El în slava cerească.
Am mai vorbit despre învăţătura Bisericii la cap. 24. Dar mai avem aici unele amănunte în această privinţă. Mireasa Egipteancă a lui Iosif era strâns legată cu el în slava lui. Nevasta lui Iosif înfăţişează Biserica unită cu Hristos în slavă; nevasta lui Moise închipuieşte Biserica unită cu Hristos în timpul când este lepădat de oameni. Nevasta lui Iosif, fiind una cu el se împărtăşea de tot ce era al lui; ba mal mult, trăia cu el în cea mai strânsă apropiere, aşa cum numai ea putea trăi. Tot aşa este şi cu Biserica, Mireasa Mielului: ea este una cu Hristos, având parte de lepădarea lui de lume şi de slava Lui. Unde e Hristos este şi Biserica. Umblarea Bisericii ar trebui să oglindească întotdeauna acest lucru. Dacă suntem uniţi cu Hristos, suntem înălţaţi împreună cu El în slavă şi arătăm acest lucru în viaţă. „Aşa că de acum încolo nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii şi, chiar dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (2 Cor. 5. 16). Biserica se adună în jurul lui Hristos în slavă: „Şi, după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12. 52). Priceperea acestui adevăr este de cea mai mare însemnătate practică. Planul Satanei, ca şi pornirea inimilor noastre, este ca nu cumva să ajungem la ţinta pe care ne-a pus-o Dumnezeu înainte, mai ales în ce priveşte Persoana în jurul căreia ne strângem noi cei credincioşi. Sunt mulţi care cred că adevăraţii credincioşi se unesc în jurul sângelui Mielului. Sângele nemărginit de scump al lui Hristos ne dă dreptul fiecăruia în parte să ne închinăm înaintea lui Dumnezeu. Dar, când ne adunăm, ca adunare sau Biserică a lui Dumnezeu, nu trebuie să pierdem din vedere că Sfântul Duh ne adună în jurul persoanei unui Hristos răstignit şi înălţat în slavă. Adevărul acesta ne face să arătăm, în unirea noastră, felul Său de a fi. Altfel, cădem neapărat în vreo sectă, cum ar fi catolicismul, luteranismul, calvinismul, protestantismul, etc. etc. Dacă ne adunăm după o datină oarecare, oricât de însemnată ar fi; ori suntem călăuziţi de vreun crez oarecare, oricât de întemeiat ar fi, ne adunăm în jurul a altceva decât numai în jurul lui Hristos.
Este foarte însemnat să cumpănim urmările practice, care Izvorăsc din acest adevăr, anume: că suntem adunaţi în jurul unui Cap înviat şi proslăvit în ceruri. Dacă Hristos ar fi pe pământ, am fi adunaţi în jurul Lui. Dar, deoarece El este ascuns acum în ceruri, Biserica îşi trage felul ei de a fi din felul de a fi al Capului său acolo sus. De aceea putea zice cu Hristos: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”, şi mai departe: „Şi Eu însumi mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr” (Ioan 17. 16-19). Asemenea, în întâia epistolă a lui Petru, cap. 2. 4-5, este scris: „Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasa şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casa duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos”. Dacă suntem adunaţi în jurul lui Hristos, trebuie să fim adunaţi în jurul Lui, cum este Ei şi acolo unde este El. Şi cu cât vom pricepe mai mult aceste lucruri, prin Duhul Sfânt, cu atât vom înţelege şi care trebuie să fie umblarea noastră. Mireasa lui Iosif a fost unită cu El, în cinstea şi slava lui în Egipt, nu în groapă, sau în temniţă. Este mare deosebire între aceste doua lucruri.
Dar puţin mai departe, citim: „înaintea anilor de foamete, i s-au născut lui Iosif doi fii” (Cap. 41. 50). Avea să vina o vreme de încercare; dar, înainte de venirea încercării, se vede rodul căsătoriei sale. Copiii lui Dumnezeu, daţi lui Hristos de Tatăl, sunt chemaţi la mântuire, pentru ca tot trupul să fie întreg şi unit cu Capul în ceruri, înainte ca să vină „marea strâmtorare” peste tot pământul locuit (Matei 24. 21).