„Ei l-au zărit de departe şi până să se apropie de ei, s-au sfătuit să-l omoare. Ei au zis anul către altul: „Iată că vine făuritorul de visuri! Veniţi acum să-l omorâm şi sa-l aruncăm într-una din aceste gropi; vom spune că l-a mâncat o fiară sălbatică şi vom vedea ce se va alege de visurile lui” (Cap. 37. 18-20). Aceste cuvinte ne aduc aminte, în chip izbitor, de pilda cu vierii din cap. 21 din Ev. după Matei: „La urmă, a trimes la ei pe fiul său, zicând: „Vor primi cu cinste pe fiul meu!” Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: „Iată moştenitorul; veniţi să-I omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui”. Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie, şi l-au omorât” (verset 37-39). Dumnezeu a trimes pe Fiul său în lume, zicând: „Se vor ruşina de Fiul mea” dar, vai! inima omului n-a avut ruşine de „Preaiubitul” Tatălui. L-au scos afară! Pământul şi cerul erau şi mai sunt despărţite, din pricina lui Hristos. Pe El omul l-a răstignit, dar Dumnezeu l-a înviat dintre cei morţi. Pe El omul I-a pus pe o cruce-între doi tâlhari, dar Dumnezeu l-a aşezat la dreapta Sa în ceruri. Lui, omul i-a dat cel din urmă loc pe pământ, dar Dumnezeu i-a dat cel mai înalt loc în ceruri, îmbrăcându-L cu cea mai strălucitoare slavă.

Acestea toate se găsesc în istoria lui Iosif. „Iosif este vlăstarul unui pom roditor, vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor. Ramurile lui se înalţă deasupra zidului. Arcaşii l-au aţâţat, an aruncat săgeţi şi l-au urmărit cu ura lor. Dar arcul lui a rămas tare, şi mâinile lui au fost întărite de mâinile Puternicului lui Iacov; şi a ajuns astfel păstorul stânei lui Israel. Aceasta este lucrarea Dumnezeului tatălui tău, care le va ajuta; aceasta este lucrarea Celui Atotputernic, care te va binecuvânta cu binecuvântările cerurilor de sus, cu binecuvântările apelor de jos, cu binecuvântările ţâţelor şi ale pântecelui mamei. Binecuvântările tatălui tău întrec binecuvântările părinţilor mei, şi se înalţă până în creştetul dealurilor veşnice: ele să vină peste capul lui Iosif, peste creştetul capului domnului şi fraţilor săi” (Genesa 49. 22-26).

Aceste versete zugrăvesc minunat de bine „patimile lui Hristos, şi slava de care aveau să fie urmate” (1 Petru 1.11). „Arcaşii” şi-au făcut lucrul; dar Dumnezeu a fost mai tare decât ei. Au aruncat săgeţi împotriva adevăratului Iosif, şi El a fost greu rănit în casa prietenilor săi, dar „mâinile Lui au fost întărite” în puterea învierii; iar acum credinţa Îl cunoaşte ca temelia pe care se sprijinesc toate sfaturile lui Dumnezeu în binecuvântare şi în slavă către Biserică, Israel şi întreaga făptură. Dacă privim pe Iosif în groapa şi în temniţă, apoi ca domnitorul întregului Egipt, vom vedea deosebirea dintre gândurile lui Dumnezeu şi gândurile oamenilor. Tot aşa este când privim „crucea”, şi apoi „scaunul de domnie al slavei din ceruri”

Venirea lui Hristos a scos la iveală adevărata pornire a inimii omeneşti faţa de Dumnezeu. „Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi spus, n-ar avea păcat” (Ioan 15. 22). Aceasta nu înseamnă că oamenii n-ar fi fost păcătoşi, ci că: „n-ar avea păcat”. Într-an alt loc, mai citim: „Dacă aţi fi orbi, n aţi avea păcat” (Ioan 9. 41). În persoana Fiului Său, Dumnezeu a venit aşa de aproape de om, că omul a putut să zică: „Iată moştenitorul” apoi a adăogat: „Veniţi să-l omorâm”! De aceea „nu au nici o dezvinovăţire pentru păcatul lor” (Ioan 15. 22). Cei care zic că văd n-au nici o dezvinovăţire. Să fii orb nu este o greutate, dacă mărturiseşti, fără înconjur, ca eşti orb, dar să pretinzi că vezi, când eşti orb, iata adevărata greutate. În vremea noastră, creştinii de nume pretind că văd, când ei sunt orbi. Ochii celui ce ştie că este orb se pot deschide; dar ce se poate face pentru unul, care crede că vede, când, de fapt, nu vede de loc?