Nici o icoana preînchipuitoare a lui Hristos nu e mai frumoasă şi mai desăvârşită decât Iosif, fie că-l privim ca ţinta iubirii tatălui sau, ori al pizmei fraţilor săi; fie că-l privim în înjosirea, suferinţele, moartea, înălţarea, ori mărirea lui.
Cap. 37 ne face cunoscute visurile lui Iosif, care au aţâţat ura fraţilor săi. Iosif era ţinta iubirii tatălui. O soartă măreaţă îi era ursită, şi, fiindcă fraţii săi nu împărtăşeau nici iubirea tatălui, nici cele arătate în vis despre Iosif, îl urau. Ei nu se puteau împăca cu gândul înălţării lui. Şi, în felul acesta, fraţii lui Iosif preînchipuiesc pe Iudei în zilele lui Hristos. „A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit” (Ioan. 1. 11). „N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă” (Isa. 53. 2). N-au vrut să-L recunoască, nici ca Fiul lui Dumnezeu, nici ca împăratul lui Israel. Ochii lor nu erau deschişi ca să vadă „slava Lui, slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1. 14; 12. 37 şi urm.). N-au vrut să-L primească; ba mai mult: L-au urît! Dar, cu toate că Iosif e respins de fraţii săi, el stăruieşte în mărturia sa. „Şi Iosif a visat un vis, şi l-a istorisit fraţilor săi, care l-au urît şi mai mult… Iosif a mai visat un alt vis, şi l-a istorisit fraţilor săi” (verset 5 şi 9). Iosif făcea numai o mărturie simplă, întemeiata pe o descoperire dumnezeiască; dar mărturia aceasta avea să-l facă pe Iosif să se coboare în groapă. Dacă ar fi tăcut, sau dacă ar fi lăsat să-i se slăbească puterea mărturiei, fără îndoială ca ar fi fost cruţat. Dar el a spus fraţilor săi tot adevărul; şi, tocmai din această pricina, ei l-au urât şi mai mult.
Tot aşa a fost şi cu Acela a cărui icoană preînchipuitoare era Iosif. Hristos a mărturisit pentru adevăr (Ioan 18. 37); El a făcut „acea frumoasă mărturisire” (1 Tim. 6.13)1 N-a ascuns nimic din adevăr, nu putea spune altceva decât adevărul, pentru că El era adevărul; dar omul a răspuns acestei mărturii cu crucea, oţelul şi suliţa soldatului. Mărturia lui Hristos era legată cu harul cel mai deplin, cel mai bogat şi cel mai desăvârşit. El nu era numai „adevărul”, ci şi arătarea desăvârşită a iubirii Tatălui: „Harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1. 17). El a arătat omului ceea ce este Dumnezeu; — de aceea omul este fără dezvinovăţire înaintea lui Dumnezeu (vezi Ioan 15. 22-25). El a venit ca să arate omului pe Dumnezeu; dar omul a urât pe Dumnezeu cu o ură desăvârşită. Aceasta o vedem la cruce; şi groapa în care a fost aruncat Iosif de fraţii săi, oglindeşte, în chip mişcător lucrul acesta.