Să vedem acum în ce măsură Adam şi Eva s-au bucurat de ceea ce le făgăduise Satana. Această cercetare ne va da putinţa să scoatem la lumină ceva foarte însemnat – cu privire la căderea omului. Dumnezeu rânduise ca, în căderea şi prin căderea în păcat, omul să capete cunoştinţa binelui şi a răului. Fireşte că înainte de cădere, omul nu putea să fie înzestrat cu această cunoştinţă. Nu putea să aibă nici o pricepere despre cele rele atâta timp, cât nu văzuse răul: era într-o stare de nevinovăţie, adică de neştiinţă a răului. În căderea şi prin căderea în păcat, omul a căpătat această cunoştinţa. Cea dintâi urmare a acestei cunoştinţe este tulburare şi groază. Satana înşelase pe femeie deabinelea, când i-a spus: „Vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (verset 5). El înlătură o însemnată parte a adevărului, anume că aveau să cunoască binele, dar n-au să fie în stare să-l facă; şi aveau să cunoască răul, fără să-l poată ocoli. încercarea de a se urca tot mai sus a adus, după sine, pierderea adevăratei înălţări; omul a ajuns o fiinţă slabă, chinuită de groază, urmărită de cugetul său, un rob al Satanei, „Li s-au deschis ochii”, într-adevăr, dar ca să-şi vadă goliciunea şi starea lor de plâns. Erau ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi (Apoc 3. 17). Iată rodul ticălos al pomului cunoştinţei! Adam şi Eva n-au dobândit nici o cunoştinţă nouă despre bunătatea lui Dumnezeu, nici o rază nouă de lumină dumnezeiască. Nimic din toate acestea; ci cel dintâi rod al neascultării lor şi al cercetării cunoştinţei, a fost descoperirea ca erau goi.

Să înţelegem dar bine că lucrarea cugetului nu ţinteşte la nimic altceva decât să ne facă să ne dăm seama de ceea ce suntem. Mulţi se înşeală, crezând ca trezirea cugetului duce la Dumnezeu. Căci cum s-ar putea oare ca simţământul de ceea ce sunt eu să mă ducă la Dumnezeu, dacă acest simţământ nu e însoţit de credinţa în ce este Dumnezeu? Simţământul a ceea ce sunt eu trezeşte în mine ruşine, chinuri de cuget şi tulburare sufletească; o să pricinuiască poate şi anumite silinţe din partea mea, ca să îmbunătăţesc starea pe care mi-o destăinuieşte; dar aceste silinţe, departe de a mă duce la Dumnezeu, se prefac mai de grabă într-o perdea, care nu te lasă cu nici un chip să vezi pe Dumnezeu. Aşa a fost cu Adam şi Eva: destăinuirea goliciunii lor a fost urmată de o încercare, din partea lor, de a ascunde aceasta goliciune. „Au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele” (Verset. 7). Pentru întâia data, găsim o încercare făcută de om spre a-şi lecui starea, cu nişte mijloace scornite de el; şi, dacă privim acest fapt, mai cu luare aminte, vom găsi, în el, toate însuşirile religiei omului, din toate veacurile. Mai întâi, vedem că, la orice om, cea dintâi încercare a omului de a-şi lecui starea izvorăşte din simţământul goliciunii sale. Neapărat că omul este gol; iar faptele lui toate sunt urmarea unei astfel de stări: dar, din această stare, nu-l va putea scoate în vecii vecilor vreo silinţă omenească. Înainte de a face ceva, care să fie plăcut lui Dumnezeu, trebuie să ştiu ca sunt îmbrăcat. lata deosebirea cea mare între creştinismul adevărat şi religia omeneasca: creştinismul adevărat e întemeiat pe faptul că omul e îmbrăcat; religia omului, dimpotrivă, se reazemă pe faptul că omul e gol. Creştinismul are ca punct de plecare tocmai ceea ce alcătuieşte ţinta religiei omeneşti. Adevăratul credincios face toate, fiindcă este îmbrăcat, cu desăvârşire îmbrăcat; omul firesc, religios, însă tot ce face, face ca să fie îmbrăcat. Deosebirea aceasta e nespus de mare. Cu cât vom cerceta mai mult firea religiei omului, în toate arătările ei, cu atât mai mult vom vedea neputinţa desăvârşită a acestei religii de a îmbunătăţi starea omului, şi de a-i linişti tulburarea sufletească. Religia omului firesc poate fi de ajuns până la un timp; poate fi de ajuns atât timp cât moartea, judecata şi urgia lui Dumnezeu sunt privite de departe, şi aceasta numai când omul numai se gândeşte la ele; dar, îndată ce cineva priveşte, în faţă, acele fapte înspăimântătoare îşi dă seama, atunci pe deplin, că religia omului nu e decât „un pat prea scurt” ca să se întindă în el, „şi o învelitoare prea îngustă”, ca să se învelească cu ea (Vezi Isaia 28. 20). Când a auzit Adam glasul lui Dumnezeu în grădină, s-a temut, deoarece, cum mărturiseşte el însuşi, era gol; da, gol, cu tot învelişul pe care şi-l pusese pe trup. Căci dacă acest înveliş ar fi fost în stare să-i împace cugetul, nu s-ar fi temut. „Dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneala la Dumnezeu” (1Ioan 3. 21). Şi dacă nici cugetul omului nu găseşte odihna în silinţele religiei omeneşti, cum va putea oare sa găsească acolo odihnă sfinţenia lui Dumnezeu? Şorţul, pe care şi-l făcuse Adam, nu-l putea ascunde de ochii lui Dumnezeu; gol însă nu se putea arata în faţa Lui: de aceea s-a ascuns. întotdeauna cugetul trezit şi călăuzit de religia firească a omului îndeamnă pe om să-şi facă un înveliş, care să-l ascundă de privirile lui Dumnezeu, iată tot ce poate da omului religia firească! Prost adăpost, căci, curând sau mai târziu, tot va trebui ca omul să dea ochi cu Dumnezeu şi dacă n-are altceva decât trista simţire a ceea ce este el, nu poate fi decât îngrozit şi nefericit Intr-adevăr, numai iadul lipseşte ca să tacă şi mai viu chinul aceluia care, ştiind că trebuie să dea ochii cu Dumnezeu, nu cunoaşte nimic altceva decât ceea ce este el. Adam nu s-ar fi temut dacă, alături de goliciunea lui, ar fi cunoscut desăvârşita iubire a lui Dumnezeu, căci „în dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica, pentru ca frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste” (1Ioan 4.18).

Dar Adam nu ştia lucrul acesta, pentru că se încrezuse în minciuna Satanei. De aceea socotea că Dumnezeu nu poate fi iubire; aşa că nu-i rămânea decât să se ascundă de faţa lui Dumnezeu. De altfel păcatul care pusese stăpânire pe el nu putea sa stea alături de Dumnezeu. De aceea atâta vreme cât omul este pătat de păcat nu poate sta alături de Dumnezeu. „Ochii Tăi sunt aşa de cureţi că nu pot să vadă răul” (Hab 1.13).