„Dumnezeu a zis lui Iacov: „Scoală-te, suie-te la Betel, locuieşte acolo”. Aceste cuvinte întăresc tot ce am spus mai sus. Când un copil al lui Dumnezeu cade în păcat, Domnul îl cheamă din nou la El spunându-i: „Adu-ţi aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele dintâi” (Apoc. 2. 5). Nu zice Domnul: „Adu-ţi aminte unde eşti”, ci: „Adu-ţi aminte de unde ai căzut”. Numai dându-ne seama de unde am căzut, putem afla cât de mult am rătăcit, cât de adânc am căzut, şi cum ne putem întoarce iar de unde am căzut. Ce răutăţi înfricoşătoare se îngrămădiseră în jurul familiei lui Iacov, înainte ca sufletul lui Iacov să fi fost trezit prin chemarea: „Suie-te la Betel”! Iacov nu putea să-şi dea seama nici de aceste răutăţi, nici de toată grozăvia lor, din pricina aerului îmbâcsit de relele din Sihem. Dar îndată ce Dumnezeu îl cheamă să se suie la Betel, „Iacov a zis casei lui şi tuturor celor ce erau cu el: „Scoate-ţi dumnezeii străini, care sunt în mijlocul vostru, curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele, ca să ne sculăm şi să ne suim la Betel; căci acolo voi ridica un altar Dumnezeului, care m-a ascultat în ziua necazului meu, şi care a fost cu mine în călătoria, pe care am făcut-o” (verset 2-3). Numai numele casei lui Dumnezeu, pomenit în urechile lui Iacov, răsună adânc în sufletul patriarhului, şi-i aduce aminte, într-o clipă, istoria celor douăzeci de ani, plini de zbuciumări. La Betel, nu la Sihem, învăţase el ce era Dumnezeu. De aceea trebuia să se întoarcă din nou la Betel ca să zidească acolo un altar după o rânduială nouă şi cu un nume cu totul deosebit de al altarului său din Sihem, care era în legătură cu fot felul de necurăţenii şi de închinări la idoli.
Iacov putea să vorbească de „Domnul Dumnezeul lui Israel”, în mijlocul feluritelor lucruri nepotrivite cu sfinţenia casei lui Dumnezeu; dar nimic nu ne poate păstra sufletul, într-o cale de despărţire de rău, decât priceperea a ceea ce este „casa lui Dumnezeu” şi a ceea ce i se cuvine ei. Nu voi avea niciodată o pricepere deplină şi dumnezeiască despre legătura dintre Dumnezeu şi casa Sa, judecând pe Dumnezeu numai după legătura ce o am eu cu El. Unii cred că se pot închina lui Dumnezeu la Sihem, crezând că un altar numit „Domnul, Dumnezeul lui Israel”, este tot atât de sfinţit şi tot atât de potrivit cu voia lui Dumnezeu, ca şi un altar numit „El Betel” (Dumnezeul casei lui Dumnezeu). Iată o greşeală mare. Căci omul duhovnicesc va descoperi numaidecât marea deosebire sufletească dintre starea lui Iacov în Sihem şi starea sa în Betel: aceeaşi deosebire este şi între cele doua altare. Priceperea ce o avem despre slava lui Dumnezeu se va potrivi neapărat cu starea noastră duhovnicească. Potrivit cu această pricepere, slava pe care o aducem Dumnezeului din Betel este mai înălţătoare decât slava pe care o aducem Dumnezeului lui Israel. Căci cea dintâi este legata cu o pricepere mai înaltă a lui Dumnezeu decât a doua, unde Dumnezeu, în loc să fie cunoscut ca Dumnezeul casei Sale, se arata numai ca Dumnezeul unui singur om. Fără îndoiala, numele „Dumnezeul lui Israel” arata un har minunat; şi credinciosul este plin de fericire, văzând cum Dumnezeu se uneşte cu fiecare piatră a casei Sale şi cu fiecare mădular al trupului Său, în parte. Căci orice piatra în clădirea lui Dumnezeu este „o piatră vie”, unită fiind cu „Dumnezeul cel viu” şi având părtăşie cu „Dumnezeul cel viu” prin puterea „Duhului dătător de viată”. Totuşi, oricât de adevărate ar fi acestea toate, Dumnezeu tot rămâne Dumnezeul casei Sale; şi, când, printr-o pricepere duhovnicească mai adâncă, suntem în stare să-L privim astfel, toată slăvirea noastră este cu desăvârşire schimbată.
Chemarea ce o primeşte Iacov de a se întoarce la Betel, mai cuprinde ceva. Dumnezeu i-a zis: „Scoală-te, suie-te la Betel, locuieşte acolo; şi ridică acolo un altar Dumnezeului care ţi s-a arătat, când fugeai de fratele tău Esau” (verset 3). Este bine pentru noi să ne aducem aminte, cât mai des, cum am fost noi, la începutul umblării noastre în viata creştinească, când eram într-o stare de smerenie. Tot aşa şi Samuel aduce aminte lui Saul de timpul când era „mic în ochii săi” (1 Sam. 15. 17). Căci fiind „mici în ochii noştri”, inima noastră se va sprijini numai pe Dumnezeu. Când începem viaţa creştină, de obicei, ne dăm seama de slăbiciunea şi nevrednicia noastră! Aşa că atunci nu ne vine deloc greu ca să ne sprijinim numai pe Dumnezeu! Mai în urmă, după ce am fost în slujba Domnului un timp mai îndelungat, credem că putem umbla singuri. Şi atunci nu ne mai sprijinim pe Dumnezeu, iar viaţa, ca şi slujba noastră, ajunge din ce în ce mai slaba, mai uşuratică, mai guralivă, lipsita de evlavie şi de putere.