După evenimentele ruşinoase care au avut loc în familia lui, Iacov este tulburat, descurajat (34.30). Dar Dumnezeu nu doreşte să-l lase în această stare şi îi spune: „Ridică-te, suie-te la Betel, locuieşte acolo, ridică acolo un altar“ (v. 1). Betel, casa lui Dumnezeu, este locul prezenţei Sale. Acelaşi glas divin îl invită pe creştin în prima zi a săptămânii să înceteze să se mai ocupe de afacerile lui, pentru a merge la locul unde Domnul a promis că va fi prezent şi pentru a I se închina în duh şi în adevăr. Dar înainte de a putea să asculte – Iacov o ştia bine – un lucru este obligatoriu. Cortul său ascundea obiecte care nu se potriveau cu prezenţa sfântă a lui Dumnezeu: trebuia deci ca terafimii lui Laban să nu mai fie în cortul Rahelei. Aceşti „dumnezei străini“ toleraţi timp îndelungat trebuia scoşi afară fără milă, înainte de a se înfăţişa înaintea Domnului. Abia după aceasta Iacov poate să se ducă la Betel, loc pe care a încetat să-l mai găsească „înfricoşător“. Zideşte acolo un altar, amintindu-şi cu recunoştinţă de binecuvântările pe care le-a primit şi Îl aude pe Dumnezeu confirmând toate promisiunile Sale. După ce a judecat şi părăsit tot ce nu era potrivit cu slujba sa înaltă, adoratorul este copleşit în prezenţa lui Dumnezeu de multiple binecuvântări şi de o mare răsplată (Osea 14.8).