În cap. 35, vom vedea că Iacov a ajuns să priceapă mai bine ce este Dumnezeu. Dar în Sihem se află într-o stare sufletească de plâns; şi suferă, cum se întâmplă în totdeauna, când nu ştim să luăm în stăpânire starea pe care ne-a hotărât-o Dumnezeu. Cele doua seminţii şi jumătate, care s-au aşezat dincoace de Iordan, au căzut cele dintâi în mâinile vrăjmaşului. Tot aşa a fost şi cu Iacov: cap. 34, ne arată cât de amare au fost roadele, rămânerii lui în Sihem. Ce pată pentru familia sa! Silinţele lui Simeon şi ale lui Levi, ca să şteargă această pată cu puterea lor firească, nu fac decât sa întristeze şi mai mult pe Iacov! Căci Iacov este mult mai mâhnit de silnicia lor, decât de ocara adusă fiicei sale. „Iacov a zis lui Simeon şi lui Levi: „Voi m-aţi nenorocit, făcându-mă urât locuitorilor ţarii Cananiţilor şi Feresiţilor. N-am sub porunca mea decât un mic număr de oameni, ei se vor strânge împotriva mea, mă vor bate şi voi fi nimicit, eu şi casa mea” (verset 30). Urmările ce ar putea avea aceste întâmplări pentru el însuşi şi pentru casa sa, mai ales, neliniştesc pe Iacov. Se pare ca el a trăit într-o temere necontenită de vreo primejdie pentru el însuşi şi pentru familia sa, arătând pretutindeni o minte neliniştită, sfioasă – purtare cu totul nepotrivită cu o viaţa de credinţa adevărată în Dumnezeu.
Aceasta nu înseamnă însă că Iacov nu era un om credincios; ba ştim ca îşi are chiar locul în mijlocul „marelui nor de martori” (Evr. 11); dar n-a umblat totdeauna ca un credincios şi de aceea a căzut de mai multe ori. Căci credinţa l-ar fi făcut oare să zică: „Voi fi nimicit eu şi casa mea”? mai ales că Dumnezeu îi dăduse această făgăduinţă: „Te voi păzi…; nu te voi părăsi” (cap. 28. 15). Făgăduinţa lui Dumnezeu ar fi trebuit să-i liniştească inima; dar Iacov se uita numai la primejdia în care se afla în mijlocul Sihemiţilor, şi nicidecum la siguranţa în care se afla în mâinile Dumnezeului făgăduinţei. Trebuia să ştie ca nici un păr din cap n-avea să fie atins; şi, în loc să privească la Simeon şi la Levi, ori la urmările faptei lor pripite, ar fi trebuit sa se cerceteze pe el însuşi, căci Dumnezeu nu-i spusese să se aşeze în Sihem. De nu s-ar fi aşezat acolo, Dina n-ar fi fost necinstită, şi n-ar fi avut de ce să se arate silnicia fiilor săi. Câţi creştini se afundă în mâhnire şi necaz din vina lor şi apoi îi vezi învinuind împrejurările, în loc să se cerceteze şi să se osândească pe ei înşişi. Un mare număr de părinţi creştini se jelesc şi oftează, văzând nesupunerea şi deşertăciunea lumească a copiilor lor. Dar, mai totdeauna, aceşti părinţi ar trebui să se osândească pe ei înşişi, fiindcă n-au umblat cu credinţă înaintea lui Dumnezeu în ce priveşte familia lor. Aşa a fost cu Iacov. N-avea ce căuta în Sihem. Dar, fiindcă el n-avea putinţa să vadă lucrul acesta. Dumnezeu, în mila Sa, întrebuinţează anumite împrejurări ca să-i arate cât de greşită era starea lui în Sihem. „Nu va înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Gal. 6. 7). Această învăţătură izvorăşte din cârmuirea morală a lui Dumnezeu, şi nimeni nu poate scăpa fără să treacă prin ea. E o grozăvie pentru copilul lui Dumnezeu ca să fie nevoit să culeagă roadele abaterilor sale. Harul însă îl face să-şi dea seama de amărăciunea abaterii din calea Dumnezeului celui viu, dându-i putinţa să înveţe că nu în abatere este locul celui credincios. Dorinţa lui Dumnezeu este să rămânem în El şi ca El. Iar, dacă ne rătăcim şi rămânem înapoi, El ne zice: „Israele, dacă te vei întoarce, zice Domnul, întoarce-te la Mine” (Ier. 4. 1). O umilinţă prefăcută, rod al necredinţei, împinge pe cel ce s-a abătut, sau a rămas înapoi, să stea totdeauna mai jos decât vrea Dumnezeu. Şi lucrul acesta se întâmplă, pentru că nu se cunoaşte felul şi măsura în care ridică Dumnezeu pe cei căzuţi. Fiul risipitor cere să fie primit ca slugă, neştiind că, în starea lui, n-avea drept nici ca slugă, nici ca fiu.