Tocmai în această stare găsim pe Iacov în acest capitol; căci, după ce luase, cu chibzuinţă, toate hotărârile sale, Cuvântul ne spune: „Iacov însă a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el până în revărsatul zorilor” (verset 24). Aici începe o nouă pagină în istoria acestui om însemnat. Trebuie neapărat să rămânem odată singuri cu Dumnezeu, ca să ajungem la o dreaptă cunoaştere a noastră înşine şi a căilor noastre. N-are a face ce părere avem noi despre noi înşine, sau ce spun oamenii despre noi: harul de căpetenie este sa ştim gândul lui Dumnezeu cu privire la noi. Şi ca să-l aflăm, trebuie să fim lăsaţi „singuri”, departe de lume, departe de „eul nostru”, departe de toate gândurile, cugetele şi de toate mişcările firii pământeşti, „singuri” cu Dumnezeu.

„Iacov a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el”. Scriptura nu ne spune că Iacov s-a luptat cu un om, ci că un om s-a luptat cu Iacov. Adeseori, şi pe nedrept, acest fapt a fost luat ca o pildă de puterea cu care se ruga Iacov. A zice ca mă lupt cu un om sau că un om se luptă cu mine sunt două lucruri foarte deosebite. Dacă mă lupt eu cu altul, înseamnă că vreau să capăt ceva de la el; dacă, dimpotrivă, altul se luptă cu mine, înseamnă că el vrea să capete ceva de la mine. Dumnezeu se luptă cu Iacov ca să-l facă să simtă că nu este altceva decât o fiinţa slaba şi nevrednică. Şi, văzând ca Iacov se îndârjeşte împotriva Lui, „l-a lovit la încheietura coapsei aşa că i s-a scrântit încheietura coapsei lui Iacov” (verset 25). Sentinţa morţii trebuie scrisa pe toată firea veche; înainte de a putea umbla neclintit şi fericit cu Dumnezeu, trebuie ca puterea crucii lui Hristos să fie recunoscută în chip practic. Până aici am urmărit pe Iacov prin toate cotiturile si toate pornirile firii sale. L-am văzut, plănuind şi ticluind timp de douăzeci de ani cât a stat la Laban, însă numai atunci, când e lăsat singur, pricepe cât este de slab şi de neputincios prin el însuşi. Îndată ce izvorul puterii sale a fost stins, învaţă să zică: „Nu te voi lăsa” (verset 26). De atunci începe ceva cu totul nou în viaţa lui Iacov. Până atunci a mers necurmat numai pe căile croite de el; acum însă este silit să zică: „Nu te voi lăsa”. Să luăm bine seama că Iacov nu vorbeşte aşa, decât din clipa când i s-a scrântit încheietura coapsei. Faptul acesta ne dă cheia cu care putem dezlega toată schimbarea aceasta, iată pentru ce Dumnezeu s-a luptat cu Iacov. În ce priveşte puterea desfăşurată de el în rugăciune, am văzut că, după câteva vorbe îndreptate spre Dumnezeu, Iacov îşi dă numaidecât pe faţă starea sufletească, zicând: „Îl voi potoli cu darul acesta”. Ar fi putut grăi astfel Iacov, dacă ar fi înţeles în adevăr ce înseamnă rugăciunea şi atârnarea numai de Dumnezeu? Nu, nici vorbă de pricepere; căci Dumnezeu şi omul firesc au gânduri cu totul deosebite. Deseori noi ne ascundem necredinţa făţişă sub vorba, foarte evlavioasă de altfel, că suntem nevoiţi să întrebuinţăm felurite mijloace, şi ne închipuim că Dumnezeu va binecuvânta acele mijloace. Astfel, ne facem un sprijin din mijloacele noastre, în loc să ne punem toată nădejdea numai în Dumnezeu, pentru ca viaţa noastră să arate tot mai mult acea înălţare sfântă ce ne pune deasupra împrejurărilor prin care trecem. Nu este uşor să ajungem la recunoaşterea nimicniciei firii pământeşti, ca să putem zice: „Nu te voi lăsa până nu mă vei binecuvânta” (verset 26). A grăi astfel din toată inima şi a rămânea în puterea celor arătate prin această vorbire, iată taina oricărei tării adevărate. Iacov n-a grăit astfel decât după ce i s-a scrântit încheietura coapsei, nu înainte. Mult s-a luptat înainte ca să se lase biruit, pentru că avea prea mare încredere în firea pământeasca din el. Dar Dumnezeu poate doborî la pământ şi pe cel mai încăpăţânat om firesc; atunci abia, cel credincios poate să aibă biruinţă în lupta sa cu Dumnezeu şi cu oamenii. Trebuie să ajungi şi să fii întâi „slab” ca să poţi fi „puternic”. „Puterea lui Hristos” nu poate locui „în mine” decât potrivit măsurii pe care o am despre cunoştinţa slăbiciunilor mele (2 Cor. 12. 9). Hristos nu poate să încuviinţeze nici puterea, nici înţelepciunea, nici mărirea firii omeneşti; căci, ca să crească El, trebuie ca tot ce este firesc să scadă. Firea pământeasca niciodată nu poate sluji ca temelie puterii harului lui Hristos. Fiindcă, dacă ar putea, s-ar lăuda înaintea lui Dumnezeu, şi ştim că şi lucrul acesta este cu neputinţă. Descoperirea slavei lui Dumnezeu este legată tocmai de nimicirea firii pământeşti; aşa că omul nu se poate bucura de această descoperire până ce firea pământească n-a fost înlăturată cu adevărat. Şi Iacov primeşte numele de „Israel”, adică „cel ce a luptat cu Dumnezeu”, fiindcă Dumnezeu îl izbăvise de „eul” său, adică de firea pământeasca din el. Şi abia acum îl binecuvintează Dumnezeu.

Să luăm însă bine seama că Iacov n-a primit noul nume „Israel” decât după ce i s-a scrântit încheietura coapsei. A ajuns un biruitor puternic, după ce învăţase şi recunoscuse că nu era decât un om slab. Când însă Iacov întreabă pe cel cu care s-a luptat cum îl cheamă, i se răspunde: „Pentru ce Îmi ceri numele”? Deci numele Celui ce dezvăluise adevăratul nume şi adevărata stare a lui Iacov nu i se descopere.

De aici învăţăm că este cu totul altceva să fii binecuvântat de Dumnezeu şi cu totul altceva să primeşti, prin Duh, descoperirea lui Dumnezeu însuşi. „Şi l-a binecuvântat acolo”, dar nu i-a destăinuit numele Său.

Totdeauna suntem binecuvântaţi, când suntem aduşi să ne cunoaştem, întrucâtva, pe noi înşine. Căci numai atunci ne putem da seama mai lămurit de ceea ce este Dumnezeu pentru noi. Aşa a fost cu Iacov. Lovit fiind în încheietura coapsei sale, s-a aflat într-o stare în care-i trebuia neapărat ajutorul lui Dumnezeu. Ce poate face un biet olog, decât să se sprijine de Cel Atotputernic!

Terminând acest capitol, să luam în seamă că şi cartea lui Iov este, într-un anumit înţeles, o tălmăcire a acestui fapt din istoria lui Iacov. De la un cap la altul al celor treizeci şi unu de capitole, Iov se luptă cu prietenii săi, apărându-se de toate învinuirile lor; dar, în cap. 32, Dumnezeu, prin Elihu, începe să se lupte cu el. Iar, în capitolul 38, se îndreaptă deadreptul către Iov, în toată înfăţişarea slavei Sale, scoţând din gura lui Iov aceste cuvinte prea binecunoscute: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine, şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (Iov 42. 5 – 6). Îl lovise Dumnezeu la încheietura coapsei! Să luăm bine seama la vorbele lui Iov: „Ochiul meu Te-a văzut”. Numai vederea a ceea ce este Dumnezeu ne poate duce la o adevărată căinţă şi la scârbă de noi înşine. Aşa stau lucrurile şi cu poporul lui Israel a cărui istorie seamănă mult cu aceea a lui Iacov. Când „îşi vor întoarce privirile spre Acela pe care L-au străpuns; şi îl vor plânge” (Zah. 12. 10), atunci îi va binecuvânta Dumnezeu şi le va da din nou viaţă. Ei vor învăţa atunci ce înseamnă aceste cuvinte: „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta” (Osea 13. 9).