Deşi Iacov ceruse lui Dumnezeu să-l scape din mâna fratelui său Esau, este vădit că n-avea încredere în ajutorul dumnezeiesc, căci caută „să împace pe Esau printr-un dar”. încrederea deci era în darul său, nu în Dumnezeu însuşi. „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ier. 17. 9). Cu greu descoperim adevărata temelie a încrederii noastre. Ne închipuim, ori dorim să ne încredinţăm pe noi înşine că ne rezemăm pe Dumnezeu, când, de fapt, ne-am pus încrederea în ceva născocit de noi. Acela care ar fi auzit pe Iacov rugându-se astfel: „Izbăveşte-mă, Te rog, din mâna fratelui meu, din mâna lui Esau, căci mă tem de el, ca să nu vină şi să mă lovească pe mine, pe mame şi pe copii” (versetul 11) şi-ar mai fi putut închipui oare că Iacov poate sa mai zică: „îl voi potoli prin darul acesta” (verset 20)? îşi uitase oare Iacov rugăciunea? Nu cumva îşi făcuse din darul său un Dumnezeu? Nu cumva avea mai multă încredere în vitele sale, decât în Dumnezeul în mâinile căruia îşi încredinţase cu puţin înainte soarta sa? Iată întrebări cari, în chip firesc, ies din ce se spune aici despre Iacov. Pentru dezlegarea acestor întrebări, n-avem decât să ne uităm puţin în oglinda inimilor noastre şi vom avea îndată răspunsul. Căci inima noastră ne învaţă tot atât de bine ca şi istoria lui Iacov, cât suntem gata să ne rezemăm pe ticluirile înţelepciunii noastre, în loc să ne rezemăm pe Dumnezeu. În felul acesta, nu poţi ajunge la nimic bun. E drept că suntem foarte mulţumiţi cu noi înşine, mai ales când ne-am rugat pentru planurile noastre, ori când am întrebuinţat toate mijloacele îngăduite, cerând binecuvântarea lui Dumnezeu. Dar atunci rugăciunile noastre nu fac mai mult decât planurile noastre, fiindcă ne rezemăm pe ele, în loc să ne rezemăm numai pe Dumnezeu. Căci, pentru ca să se arate Dumnezeu, trebuie sa ajungem la zdrobirea deplină a „eului nostru”. Trebuie să învăţăm că „orice făptura este ca iarba şi toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp” (Isa. 40. 6).