„Iacov şi-a văzut de drum; şi l-au întâlnit îngerii lui Dumnezeu”. Harul lui Dumnezeu însoţeşte pe Iacov, cu toata nevrednicia lui. Nimic nu poate schimba iubirea lui Dumnezeu; El iubeşte cu o iubire nestrămutată. Iubirea lui seamănă cu El însuşi „acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evr. 13. 8). Prea putina înrâurire a avut asupra lui Iacov această „tabără a lui Dumnezeu”, cum vom vedea mai la vale. „Iacov a trimes înainte nişte soli la fratele său Esau, în ţara Seir, în ţinutul Edom” (verset. 3). Se vede lămurit ca Iacov era cam neliniştit, când se gândea la o întâlnire cu Esau; şi cu drept cuvânt, căci greşise mult faţă de fratele său. Dar, în loc să se arunce în braţele lui Dumnezeu, iar se apucă de obişnuitele lui mijloace ca să se ferească de mânia lui Esau. Încearcă să îmblânzească pe Esau, în loc sa se bizuie pe Dumnezeu.
El le-a dat porunca următoare: „Iată ce să spuneţi Domnului meu Esau: „Aşa vorbeşte robul tău Iacov: „Am locuit la Laban, şi am rămas până acum” (verset 4). Aceste vorbe ne arată un suflet depărtat de Dumnezeu. „Domnul meu” şi „robul tău”, nu este graiul unui frate către fratele său, nici al unuia care are simţirea vredniciei pe care o dă Dumnezeu. Este graiul lui Iacov, dar al lui Iacov cu cugetul împovărat.