Adam a auzit şi a crezut aceste lucruri; şi, în tăria credinţei, „i-a pus nevestei sale numele Eva: căci ea a fost mama tuturor celor vii” (verset 20). Potrivit firii sale pământeşti, Eva putea fi numită „mama tuturor celor morţi”, însă prin descoperirea lui Dumnezeu. credinţa zărea în ea pe mama tuturor, mama tuturor celor vii. Şi pe când îşi dădea ea sufletul, căci trăgea să moară, i-a pus numele Ben-Oni (fiul durerii mele); dar tatăl său la numit Beniamin (fiul dreptei) (Cap. 35.18).
Prin tăria credinţei sale, Adam a suferit grozavele urmări ale păcatului său; căci Dumnezeu, în îndurarea Lui nemărginită, i-a dat putinţa să audă tot ce a spus şarpelui, înainte ca să-i vorbească lui. Dacă n-ar fi avut această licărire de îndurare, Adam ar fi căzut în deznădejde. De altfel când, prin descoperire dumnezeiască, ne vedem pe noi înşine, aşa cum suntem, fără putinţa de mântuire descoperită de Dumnezeu în cruce, nu ne mai rămâne decât deznădejdea. Căci nici un urmaş al lui Adam, care nu şi-a găsit adăpostul în crucea lui Hristos, nu este în stare să privească în faţă ceea ce este şi a făcut el – mai ales prin descoperire dumnezeiască – fără să cadă în deznădejde. De aceea cei care nu vor să primească pe Hristos n-au nici o nădejde. Şi dacă acum lucrul acesta nu e aşa de viu, va veni o vreme, când, în locul în care vor fi ţinuţi să-şi petreacă veşnicia, îşi vor da bine seama de ceea ce sunt ei şi ceea ce au făcut, fără a fi însă în stare să caute uşurare şi un adăpost în Dumnezeu. Atunci ceea ce este Dumnezeu va însemna pentru dânşii o pierzare fără nădejde, după cum ceea ce este El, înseamnă astăzi, mântuire veşnică. Sfinţenia lui Dumnezeu va fi atunci şi pe veci împotriva lor; după cum astăzi această sfinţenie înveseleşte pe toţi cei credincioşi.