Dar tocmai când omul ajunsese în această stare grozavă, Dumnezeu a început să se descopere pe sine însuşi şi să-şi desfăşoare gândul iubirii sale mântuitoare, faţă de adevărata temelie a păcii şi a fericirii omului. Abia după-ce omul a isprăvit cu toate pretenţiile sale deşarte, cu cuvintele sale de laudă şi blestem, abia atunci se descopere Dumnezeu în tot ce este El. Astfel, în vreme ce Adam stă ascuns printre pomii grădinii, Dumnezeu dezvăluie planul minunat al răscumpărării cu ajutorul seminţei zdrobite a femeii. Tot de aici învăţăm că singurul lucru, care ne face să ne apropiem de Dumnezeu este tocmai descoperirea harului lui Dumnezeu. Trezirea cugetului dimpotrivă face pe Adam să fugă printre pomii grădinii, numai descoperirea lui Dumnezeu îl aduce în faţa Lui. Trezirea cugetului îl umple de groază, descoperirea lui Dumnezeu însă îl linişteşte.
Ce mângâiere pentru o inimă zdrobită de povara păcatului! Dumnezeu cel atotputernic stă în faţa omului pierdut; şi din această întâlnire vine mântuirea. Da, da, Dumnezeu şi omul trebuie să se întâlnească, sau în har, sau la judecată; şi în această întâlnire şi Dumnezeu şi omul sunt descoperiţi aşa cum sunt. Ferice de cei care se întâlnesc cu Dumnezeu în har; vai de cei care vor trebui să întâlnească pe Dumnezeu la judecată! Dumnezeu se poartă cu noi potrivit cu starea noastră faţă de El.
În crucea Domnului Isus, Dumnezeu, în harul Său, a arătat nu numai adâncimea prăpăstiei în care suntem din pricina păcatelor noastre: moartea, dar a pregătit şi un mijloc de scăpare: toate păcatele noastre le-a aruncat asupra lui Isus, care a murit din pricina acestor păcate, în locul nostru. Cei care primesc prin credinţă această jertfă, au parte de mântuire. Cei care nu vor să creadă tot ce a făcui Dumnezeu pe cruce, adică nu vor să dea ochi cu Dumnezeu în har, se vor întâlni cu El la judecată; acolo El se va purta cu ei după dreptatea Lui şi după starea lor. Căci scăparea de dreptatea lui Dumnezeu este numai în Dumnezeu. Dumnezeu este odihna şi adăpostul celui credincios. Şi astfel orice altă scăpare pe care caută să şi-o facă omul prin faptele lui, este înlăturată pentru totdeauna. Şi cu drept cuvânt, căci cei care se bizuiesc pe faptele lor nu pot să-şi dea bine seama de grozăvia în care se găsesc. Un cuget trezit prin puterea dumnezeiască nu poate găsi odihnă alt undeva decât în jertfa desăvârşită a Fiului lui Dumnezeu. Orice altă silinţă pe care o face omul pentru mântuire în afară de credinţa în jertfa lui Isus, izvorăşte din neştiinţa lui cu privire la dreptatea lui Dumnezeu. Adam putea învăţa din spusele lui Dumnezeu în privinţa „seminţei femeii”, că nu-i era de nici un folos şorţul de frunze pe care şi-l făcuse el. Haina despre care-i vorbea Dumnezeu, adică mântuirea întrece cu mult puterile lui omeneşti. Păcatul trebuia îndepărtat: putea oare omul să facă acest lucru? Niciodată căci prin el venise doar păcatul. Capul şarpelui trebuia zdrobit; era în stare omul să facă aşa ceva? Nu! căci ajunsese robul Satanei. – Cerinţele lui Dumnezeu trebuiau împlinite: putea oare omul să le împlinească? Îi era cu neputinţă, deoarece pe toate le călcase în picioare. – Moartea trebuia desfiinţată; avea oare omul această putere? Cu nici un chip nu putea face aşa ceva, căci el însuşi o adusese prin păcatul său şi-i dăduse boldul său cel groaznic (1Cor 15.56). Aşa dar, ori încotro ne uităm, zărim numai desăvârşita neputinţă a păcătosului. Pe lângă acestea mai vedem nebuna îngâmfare a tuturor celor ce cred ca pot ajuta pe Dumnezeu în minunata sa lucrare de răscumpărare şi care îşi închipuiesc c-o să se mântuiască altfel decât „prin har şi prin credinţă”. După ce Adam şi-a dat seama de neputinţa lui de a se mântui, Dumnezeu a găsit cu cale sa-i descopere că El însuşi avea să săvârşească lucrarea de mântuire, prin sămânţa femeii. Într-un cuvânt, Dumnezeu ia în mână întreaga lucrare. De acum totul avea să se rânduiască între El însuşi şi şarpe; căci deşi bărbatul şi femeia, fiecare în parte şi în felurite chipuri, aveau să secere roadele amare ale păcatului lor, totuşi şarpelui ia zis Dumnezeu: „Fiindcă tu ai făcut lucrul acesta” (Verset 14). Şarpele a fost pricina căderii şi a nenorocirii omului, iar sămânţa femeii avea sa fie izvorul răscumpărării.