„Iacov a pornit la drum, şi s-a dus în ţara celor ce, locuiesc la răsărit”. Cum am văzut în cap. 28, Iacov nu pricepe firea adevărată a lui Dumnezeu, şi primeşte bogăţia harului de la Betel cu un „dacă”, însoţit de o tocmeală ticăloasă pentru pâine şi haine. Acum vom urmări pe Iacov într-un şir întreg de tocmeli. „Ce samănă omul, aceea va şi secera” (Gal. 6. 7) Este cu neputinţă să scăpăm de această urmare. Iar Dumnezeu va întrebuinţa orice împrejurare ca să crească pe Iacov şi ca să-l umilească. Iată taina multor suferinţe şi încercări de ale noastre în această lume. Inimile noastre n-au fost în adevăr niciodată zdrobite înaintea lui Dumnezeu; nu ne-am judecat nicidecum, şi nici nu ne-am desfăcut vreo dată de noi înşine. Iată din ce pricină suntem ca nişte oameni, care se tot lovesc cu capul de perete. Nimeni nu se poate bucura deplin de Dumnezeu, înainte de a fi isprăvit cu „eul” său, pentru că, tocmai unde se sfârşeşte omul firesc, Dumnezeu începe să se descopere. Aşa ca, dacă n-am isprăvit cu firea pământească din noi, printr-o zdrobire adâncă înaintea lui Dumnezeu, nu e cu putinţă să pricepem pe Dumnezeu. De aceea Domnul întrebuinţează felurite mijloace ca să ne facă să pricepem toată adâncimea răutăţii din firea noastră. Deseori, Domnul e de faţă, cum a fost cu Iacov, şi ne şopteşte la ureche fără să i cunoaştem glasul, şi fără să ne luăm adevăratul loc înaintea Lui. „Cu adevărat Domnul este în locul acesta; şi eu n-am ştiut… cât de înfricoşat este locul acesta”! (Cap. 28. 16 – 17) Dar, fiindcă atunci Iacov n-a ascultat de Dumnezeu, i-au trebuit douăzeci de ani în şir ca abia să poată începe să priceapă pe Dumnezeu.

Este vrednic de luat în seamă cum Iacov şi-a găsit împrejurări atât de potrivite cu starea sa sufletească, Iacov întâmpină ca un precupeţ pe Laban; şi Laban se poartă cu el tot ca un precupeţ, şi se iau la întrecere cu fel de fel de şiretlicuri ca să se înşele unul pe altul. De Laban nu trebuie sa ne mirăm, căci el nu fusese la Betel. Nu văzuse nici cerul deschis, nici scara rezemată de pământ şi cu vârful până la cer. Nu auzise acele făgăduinţe măreţe din gura lui Dumnezeu, care l-a asigurat că-i va da în stăpânire ţara Canaan şi o sămânţă în mare număr. Laban, omul din lume, n-are alt ajutor decât mintea sa josnică şi lacomă, şi o întrebuinţează. Cum ar putea ieşi ceva curat din cele necurate? Dar nimic nu e mai umilitor decât să vezi pe Iacov, în urma celor văzute şi auzite în Betel, luptându-se cu un om din lume, şi silindu-se să îngrămădească bunuri prin mijloace la fel cu cele întrebuinţate de Laban.

Vai! nu rareori vezi pe copiii lui Dumnezeu, uitând până într-atât înalta lor menire şi moştenirea lor cerească, încât se aruncă în luptă cu copiii lumii ca să capete bogăţiile şi cinstea unui pământ blestemat prin păcat. Lucrul acesta este atât de adevărat, încât, la mulţi copii ai lui Dumnezeu, cu greu vei descoperi vreo urmă din credinţa, despre care apostolul Ioan zice că „biruieşte lumea” (1 Ioan 5. 5). Privind şi judecând pe Iacov şi pe Laban, din punct de vedere firesc, ar fi greu de găsit cea mai mică deosebire între ei. Ar trebui sa ridici ochii de la cele ce vezi şi să pătrunzi în gândurile lui Dumnezeu, cu privire la fiecare din ei, ca să vezi ce îi deosebea. Căci deosebirea aceasta între ei a pus-o Dumnezeu, nu Iacov. Tot aşa este şi astăzi. Deşi cu greu se pot deosebi copiii luminii de copii întunericului, este totuşi o mare deosebire între ei, deosebire întemeiată pe faptul că cei dintâi sunt „vase ale îndurării”, pe care le-a pregătit mai dinainte (Dumnezeu) pentru slavă, pe când cei din urma sunt „vase ale mâniei făcute (nu de Dumnezeu, ci prin păcat) pentru pieire” (Rom. 9. 22 – 25). Oameni ca Iacov şi ca Laban sunt, au fost şi vor fi cu totul deosebiţi, deşi cei dintâi se poate să nu poată să-şi adeverească starea lor de slavă.

În cazul lui Iacov, ne putem mira că visul nu i-a descoperit ce este harul. Oricum, este o mare deosebire între descoperirea lui Dumnezeu în Betel şi purtarea lui Iacov în Haran. Purtarea lui Iacov nu era altceva decât înţelesul pe care Iacov îl avea despre descoperirea lui Dumnezeu. Căci purtarea unui om este măsura adevărată a pătrunderii gândurilor sale. Iacov nu se cunoştea cum era în ochii lui Dumnezeu; prin urmare, nu ştia ce este harul: necunoştiinţa şi-a arătat-o purtându-se cu Laban, cum s-a purtat şi Laban cu el.

E vrednic de luat în seamă că Iacov a fost dus de Dumnezeu într-un loc menit să-i scoată la iveală trăsăturile firii lui neînfrânte, pe care nu învăţase s-o cunoască şi s-o judece înaintea lui Dumnezeu. Aşa a ajuns el la Haran, ţara lui Laban şi a Rebecii, chiar la şcoala din care ieşiseră învăţăturile ce le înfăptuia el cu atâta iscusinţă, şi unde erau învăţate şi întrebuinţate zilnic. Vrei să ştii cine este Dumnezeu, du-te la Betel; iar de vrei să ştii cine e omul, du-te la Haran. Iacov a trebuit să se ducă la Haran ca să se arate cine era el, fiindcă la Betel nu învăţase nimic. Dar vai, câte sforţări acolo! Câte şmecherii! Câte prefăcătorii! Câte şiretlicuri! Nici vorbă de o încredere sfântă şi măreaţa în Dumnezeu! Nici vorbă de o răbdare a credinţei! Fără îndoială că Dumnezeu era Cu Iacov, căci nimic nu poate împiedeca harul să strălucească. Ba chiar Iacov recunoştea întrucâtva starea de faţa şi bunătatea lui Dumnezeu.

Totuşi, Iacov nu ştie să facă nimic decât cu planurile lui. Nu se îndură să încredinţeze lui Dumnezeu grija de a hotărî în locul lui în privinţa soţiilor şi plăţii sale: încearcă să le tocmească pe toate cu şiretenie. Într-un cuvânt, de la început până la sfârşit, Iacov este „înşelător”. Unde s-ar putea găsi o pildă de şiretenie mai desăvârşită ca în cap; 30. 37 – 42? Iată o icoană desăvârşită a lui Iacov. În Ioc să încredinţeze lui Dumnezeu grija de a înmulţi „oile bălţate şi pătate şi mieii seini”, ceea ce ar fi făcut El neapărat dacă Iacov s-ar fi încrezut în El, Iacov întrebuinţează un mijloc pe care numai mintea lui îl putea scorni. Şi acest mijloc l-a întrebuinţat douăzeci de ani cât a rămas la Laban. Iar la sfârşit „a fugit rămânând”, astfel, în toate la fel cu firea sa. Şi totuşi, în viata atât de zbuciumată a lui Iacov vedem minunile harului lui Dumnezeu. Nimeni decât, Dumnezeu n-ar fi putut răbda pe Iacov, după cum nimeni decât Dumnezeu n-ar fi vrut să aibă a face cu el. Harul se coboară până la noi în starea noastră cea mai de jos. Îi ia pe om cum este şi se arată faţă de el cu deplină pricepere pentru ce este el. Este de cea mai mare însemnătate să înţelegem bine de la început aceasta trăsură a harului, ca să fim în stare să îndurăm cu o inimă neclintită descoperirea nevredniciei noastre. Căci, dacă nu cunoaştem această trăsătură a harului, se zdruncină încrederea şi se tulbură pacea copiilor lui Dumnezeu. Mulţi nu înţeleg deodată cât de căzută este firea omenească, adică aşa cum se arată la lumina lui Dumnezeu, deşi inimile lor au fost în adevăr mişcate de har şi cugetele lor au fost împăcate cu Dumnezeu prin sângele lui Hristos. De aceea cu cât înaintează în viaţa creştină şi fac descoperiri mai adânci cu privire la răul din ei, cu atât mai mult se îndoiesc că sunt copiii lui Dumnezeu, pentru că le lipseşte o cunoştinţa mai lămurită a harului lui Dumnezeu şi a jertfei lui Hristos. Astfel sunt depărtaţi de Hristos şi îndreptaţi spre ei înşişi; şi, atunci, ori caută să ţină felurite datini pentru sprijinirea evlaviei lor, ori cad îndărăt în cele lumeşti şi trupeşti. Iată soarta aceluia a cărui „inima n-a fost întărită prin har” (Evr. 13. 9).

Astfel stând lucrurile, istoria lui Iacov este de un mare folos. Nu poţi citi capitolele 29-31 fără să te izbească felul în care Domnul s-a interesat de o fiinţă ca Iacov şi care a mai putut zice, după ce descoperise tot ce era în el: „EI nu vede nici o fărădelege în Iacov, nu vede nici o răutate în Israel” (Numeri 23. 21). Dumnezeu nu zice că în Iacov nu este nici o fărădelege şi în Israel nu este nici o răutate. Căci lucrul acesta n-ar fi adevărat, şi n-ar da inimii încredinţarea despre ceea ce vrea Dumnezeu să ne spună. Să spui unui biet păcătos ca în el nu este păcat nu-i foloseşte la nimic, căci el ştie prea bine că în el este păcat. Dar, dacă Dumnezeu zice că nu vede păcat în el, din pricina jertfei desăvârşite a lui Hristos, pacea va intra neapărat în inima şi în cugetul celui credincios. Dacă Dumnezeu ar fi ales pe Esau, n-am fi văzut aceeaş desfăşurare a harului, fiindcă Esau nu ni se arată într-o lumină atât de neplăcută ca Iacov. Cu cât omul se vede pe sine mai micşorat în ochii săi, cu atât este înălţat harul lui Dumnezeu. Pe măsură ce văd că datoria mea sporeşte, văd şi harul lui Dumnezeu sporind, cum şi iubirea, care, când „nu aveam cu ce plăti”, ne-a „iertat datoria” (Luca 7. 42). Cu drept cuvânt, deci, zice apostolul: „Este bine ca inima sa fie întărită prin har, nu prin mâncări, care n-au slujit la nimic celor ce le-au păzit” (Evr. 13. 9).