Şi cum răspunde omul păcătos îndurării şi harului Dumnezeului binecuvântat, care a zis: „Unde eşti?” Vai! răspunsul lui Adam arată cât de adânc era răul în care căzuse. „El a răspuns: Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică pentru ca eram gol şi m-am ascuns. Şi Domnul Dumnezeu a zis: Cine ti-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci? Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat o ca să fie lângă mine: ea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Versetele 10 – 12). Adam arunca vina căderii sale ruşinoase asupra împrejurărilor, în care-l pusese Dumnezeu, adică asupra lui Dumnezeu însuşi. Aşa s-a purtat totdeauna omul căzut: învinuieşte pe toată lumea şi toate lucrurile, numai pe sine însuşi nu. Cel credincios însă se întreabă: „Nu cumva sunt eu vinovat”? De s-ar fi cunoscut Adam mai bine pe sine însuşi, altfel ar fi vorbit; dar Adam nu se cunoştea bine nici pe sine însuşi, nici pe Dumnezeu; şi de aceea, în loc să se vadă vinovat numai pe el însuşi, aruncă toată vina numai pe Dumnezeu.
Iată ce grozavă era starea omului. Pierduse totul: stăpânirea, vrednicia, fericirea, nevinovăţia, curăţenia sa şi pacea; dar ceea ce era şi mai rău, Adam arunca toată vina nenorocirii sale pe seama lui Dumnezeu. (Nota: Omul, nu numai că învinuieşte pe Dumnezeu de căderea sa în păcat, ci-I mai bagă vina şi că-l părăseşte în acea stare. Sunt oameni care zic că nu pot crede decât dacă le dă Dumnezeu putinţa să creadă; ba şi mai mult, că nu pot fi mântuiţi decât dacă sunt hotărâţi din veşnicie de Dumnezeu la mântuire. Într-adevăr nimeni nu poate crede în Evanghelie decât prin puterea Sfântului Duh; şi tot atât de adevărat este că cei ce cred astfel în Evanghelie sunt hotărâţi din veşnicie de Dumnezeu la mântuire. Dar înlătură oare toate acestea răspunderea, sub care se află omul, de a crede în mărturia lămurită şi simplă pe care o găseşte în Sfânta Scriptură? Nu; ci dimpotrivă, toate acestea învederează răutatea inimii omului care-l face să nu primească mărturia lui Dumnezeu şi să se apere, spunând că nu este ales de Dumnezeu. Dar de această dezvinovăţire n-are să se folosească nimeni; căci este scris în 2Tes. 1. 8-9 că: „Cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos, vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică”. Oamenii sunt făcuţi răspunzători să creadă cuvântul Evangheliei, şi vor fi pedepsiţi pentru că nu l-au crezut. Nu sunt răspunzători să cunoască hotărârile nedescoperite ale sfaturilor lui Dumnezeu şi nici unul nu poate fi învinuit că rămâne în neştiinţă în această privinţă. Apostolul putea zice Tesalonicenilor: „Ştim, fraţi prea iubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră”. Cum o ştia? Oare pentru că fusese împuternicit să citească paginile tainei lui Dumnezeu şi ale veşnicei sale hotărâri? Nici de cum; ci „fiindcă Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere” (1Tes. 1, 4-5). Iată ceea ce face cunoscut pe cei aleşi; Evanghelia primită cu putere este dovada vădită a alegerii dumnezeieşti. Cei care se sprijinesc pe sfaturile lui Dumnezeu, ca dezvinovăţire ca să nu primească mărturia lui Dumnezeu, în adevăr nu caută decât o dezvinovăţire ticăloasă ca să trăiască mai departe în păcat. De fapt, nu se sinchisesc de Dumnezeu, şi ar face mai bine s-o recunoască fără înconjur.) Aşa este totdeauna păcătosul pierdut şi vinovat: se dezvinovăţeşte pe el însuşi şi aruncă toata vina păcatului său pe seama lui Dumnezeu.