Şarpele se apropie de cei dintâi strămoşi ai noştri, cu o întrebare obraznică, vrând să arunce îndoiala asupra spuselor dumnezeieşti. Întrebarea aceasta este începutul tuturor întrebărilor nelegiuite puse de credincioşii şarpelui, întrebări care nu se pot îndepărta de cât cu autoritatea dumnezeiască a Sfintelor Scripturi. Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină”? (verset 1). Iată întrebarea. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu ar fi „locuit din belşug” în inima Evei (Col 3.16), răspunsul ei ar fi fost simplu, drept şi hotărât. Nu e alt chip să răspundem întrebărilor şi ademenirilor diavolului, decât să le privim ca venind de la el şi să le lepădăm prin Cuvântul lui Dumnezeu. Fiindcă dacă nu se dă ascultare numai o clipă, suntem în primejdie să ne pierdem singura putere cu care ne-am putea împotrivi. Diavolul nu se dă chiar pe faţă Evei, zicând: „Eu sunt Satana, duşmanul lui Dumnezeu şi vin ca să-L ponegresc şi să vă pierd”. Astfel de vorbe n-ar fi fost potrivite cu firea şarpelui: si totuşi tocmai pomenirea lui Dumnezeu o face, ridicând îndoieli în mintea omului. Căci a primi întrebarea: „Oare a zis Dumnezeu”, când ştii lămurit că Dumnezeu a vorbit, nu înseamnă decât necredinţă pe faţă. Numai faptul că primeşti întrebarea, dovedeşte că nu eşti în stare să te împotriveşti. Chiar felul de a răspunde al Evei arată că ea primise, în inima sa, întrebarea vicleană a şarpelui; ea nu s-a ţinut strâns lipită de Cuvântul lui Dumnezeu, ci a adăogat ceva la acest Cuvânt. Adăugarea sau înlăturarea vreunei vorbe din Cuvântul lui Dumnezeu arată că acest Cuvânt nu locuieşte din belşug în inima ta, nici nu-ţi stăpâneşte cugetul. Dacă-şi găseşte cineva fericirea în ascultare, şi-şi face din ea băutura şi hrana de fiecare zi şi trăieşte din orice cuvânt „care iese din gura lui Dumnezeu” – va ajunge să cunoască bine Cuvântul şi nu va sta nepăsător, când vine ispita. În lupta Sa cu Satana, Domnul Isus întrebuinţa Cuvântul cât se poate de potrivit, pentru că se hrănea din el clipă de clipă şi-şi dădea bine seama de toată însemnătatea lui.

Tocmai de aceea Domnul Isus nu pune o singură clipă la îndoială acest cuvânt.

Eva însă pune la îndoială cuvintele lui Dumnezeu şi mai adaogă ceva de la ea. Porunca era simplă: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din gradină”. De ce să mai adaoge ea: „nici să nu vă atingeţi de el”? Dumnezeu nu vorbise de atingere şi astfel, fie din neştiinţa, fie din nepăsare, nu se încredea în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi deci nici vorba nu putea fi de supunere faţă de acest Cuvânt. „Cât priveşte legăturile cu oamenii, eu după cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori” (Ps 17. 4).

Cuvântul lui Dumnezeu, tocmai pentru că e Cuvântul lui Dumnezeu, cere încredere desăvârşită şi mai ales supunere fără cârtire.

A te îndoi, când Dumnezeu a vorbit, este un blestem. Suntem doar nişte făpturi, iar Dumnezeu ne este Ziditorul; aşa că, pe bună dreptate, El poale să ne ceară şi încredere şi ascultare. Poate să spună cât o vrea cel necredincios că această ascultare este „o ascultare oarbă”, dar credinciosul o numeşte „o ascultare pricepută”, fiindcă această ascultare e întemeiată pe adânca încredinţare, pe care o are, că el ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă n-are cineva această încredinţare cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu, se poate zice, cu drept cuvânt, că un astfel de om este în întuneric, deoarece nici măcar o singură rază de lumina, fie în noi, fie afară din noi, vorbind duhovniceşte, de bună seamă, nu poate să izvorască decât din acest Cuvânt curat şi veşnic. Să fim încredinţaţi că Dumnezeu a vorbit: atât ne trebuie. Căci atunci ascultarea ajunge să fie cea mai de seamă însuşire a lucrării noastre. Când am ajuns la încredinţarea că Dumnezeu a vorbit, atunci nici un om, nici o adunare de oameni nu ne poate opri ca să lucrăm potrivit acestei încredinţări, adică ascultând, fără şovăire, pe Dumnezeu în tot ce a vorbit. Aşa că oricine cere o altfel de ascultare decât aceea pe care trebuie s-o dăm numai Cuvântului lui Dumnezeu, se arată şi trufaş şi hulitor.

Necredinţa poate să se îndoiască dacă Dumnezeu a vorbit sau nu; iar credinţa deşartă poate sa se încreadă mai mult în hotărârile oamenilor” decât în ce spune Dumnezeu; şi una şi alta se arata trufaşe şi hulitoare, vrând să ne răpească încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu. Şi odată cu răpirea încrederii se duce şi binecuvântarea, care însoţeşte totdeauna ascultarea de Cuvânt. Căci ori de câte ori ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu, avem numaidecât o binecuvântare; dar, de îndată ce sufletul şovăie, vrăjmaşul va căuta, pe toate căile, să-l îndepărteze tot mai mult de Dumnezeu. Astfel în capitolul pe care îl cercetăm acum, Satana după ce intră în vorbă cu Eva, îi pune întâi o întrebare: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat”? şi în urma spune: „Hotărât, ca nu veţi muri”! (verset 4). Mai întâi pune la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu; apoi se împotriveşte pe faţă. la ceea ce a zis Dumnezeu. Această îndrăzneală nemaipomenită a dracului ajunge să dovedească, pe deplin, cât de primejdios este să laşi ca să-ţi pătrundă în inimă cea mai mică îndoiala cu privire la descoperirea făcută de Dumnezeu în Cuvântul Lui, cât şi cu privire la desăvârşirea acestei descoperiri. Felul de a gândi al oamenilor este rudă de aproape cu necredinţa mărturisită; iar necredinţa, care îndrăzneşte să judece sau să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu, nu e departe de tăgăduirea lui Dumnezeu. Dacă Eva n-ar fi căzut în slăbiciune şi în nepăsare faţa de Cuvântul lui Dumnezeu, n-ar fi ascultat de minciuna diavolului.

Şi astfel Eva, în această împrejurare, rămâne de învăţătură pentru toţi câţi sunt în primejdie să cadă în mrejele îndoielii. Nu este nici o siguranţă în afară de o credinţă întemeiată pe încredinţarea că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu (2Tim 3. 16). Cel care are aceasta încredinţare va avea un răspuns lămurit la orice cuvânt ridicat împotriva Sfintei Scripturi. „Nimic nu este nou sub soare” (Ecl 1. 9). Căci răul care, strică izvoarele cugetului şi simţământului religios în cele mai frumoase părţi ale pământului, este şi azi acelaşi, care a atins şi a pierdut inima Evei în Eden. Eva a ascultat întrebarea diavolului: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?” Şi acest pas a dus-o Ia pierzare: pas cu pas a ajuns să se plece înaintea şarpelui şi să şi-l ia ca Dumnezeul ei şi ca izvorul adevărului.

Da, cititorule, aşa a luat şarpele locul lui Dumnezeu, iar minciuna a înlocuit adevărul lui Dumnezeu. Si ce s-a întâmplat cu cel dintâi om, se întâmplă şi cu urmaşii săi; Cuvântul lui Dumnezeu nu poate pătrunde în inima omului, căci inima lui e deschisă numai minciunii Satanei. De aceea Domnul a zis lui Nicodim: Trebuie să vă naşteţi din nou (Ioan 3. 7).

E bine să luăm seama că Diavolul, pentru ca să zdruncine încrederea Evei în adevărul lui Dumnezeu şi ca s-o pună sub stăpânirea lui, face pe Eva să creadă că mărturia lui Dumnezeu nu e întemeiată pe iubire. „Dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Verset 5). Ca şi cum diavolul ar fi zis: „Vă este de mare folos să mâncaţi din acest pom, pe care Dumnezeu vi-l opreşte, de ce să credeţi mărturia lui Dumnezeu? Cum vă puteţi încrede în cineva care nu vă iubeşte? Căci, dacă v-ar iubi, cum v-ar opri să vă bucuraţi de un folos vădit? – Dacă Eva s-ar fi încrezut în bunătatea lui Dumnezeu, ar fi fost la adăpost, s-ar fi împotrivit acestei ademeniri, şi ar fi răspuns şarpelui: „Mă încred În bunătatea lui Dumnezeu şi socotesc că este cu neputinţa sa nu-mi dea tot ce este cu adevărat bun pentru mine. Mi-ar da cu siguranţă voie să mănânc şi din acest pom, dacă mi-ar fi de folos; dar faptul că Dumnezeu nu-mi dă voie, dovedeşte tocmai că, mâncând, nu mi-ar fi de folos. Sunt încredinţată de iubirea şi de adevărul lui Dumnezeu şi te privesc ca pe un viclean, venit aici ca să-mi abaţi inima de la izvorul oricărei bunătăţi şi al oricărui adevăr: înapoia mea Satano”! Acest răspuns ar fi fost hotărâtor; dar Eva nu l-a dat, s-a îndepărtat de dragoste şi de adevăr si totul a fost pierdut. În inima omului căzut, nu mai este loc nici pentru iubirea, nici pentru adevărul lui Dumnezeu până în clipa, când Duhul lui Dumnezeu le pune din nou, prin naşterea din nou.

Şi acum, să vedem în ce stă iubirea lui Dumnezeu, întâi de toate această iubire se arată, în chip lămurit, în trimeterea Domnului Isus ca să arate pe deplin ceea ce este cu adevărat Dumnezeu. „Harul şi adevărul”, adică tocmai ce a pierdut omul prin căderea în păcat „au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1.17). Isus a fost martorul credincios al lui Dumnezeu (Apoc 1. 5). Aşa că Isus descopere pe Dumnezeu aşa cum este El: adevărul însuşi; dar, în Isus, adevărul acesta e unit cu descoperirea harului desăvârşit; încât descoperirea lui Dumnezeu, în Isus Hristos, este temelia mântuirii veşnice. „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimes Tu” (Ioan 17. 3). Pierderea cunoştinţei lui Dumnezeu a avut ca urmare moartea; dar cunoştinţa lui Dumnezeu a avut şi are ca urmare viaţa. Aşa că viaţa este cu totul în afară de noi şi atârna numai de Dumnezeu. Oricât de bine ar ajunge omul să se cunoască pe sine, tot nu poate spune că are viaţa veşnică, deoarece, în Biblie, nu este scris: „Şi aceasta este viaţa veşnică ca să se cunoască pe ei înşişi”, deşi cunoştinţa lui Dumnezeu şi cunoştinţa de sine sunt, în multe privinţe, legate una de alta. Viaţa veşnică stă în legătură cu cea dintâi, nu cu cea din urmă: Sa cunoşti pe Dumnezeu aşa cum este El, asta-i viaţa, şi toţi „cei ce nu cunosc pe Dumnezeu”, cum zice Scriptura, „vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului” (2Tes 1. 9).

Aşadar soarta veşnică a omului atârnă de cunoaşterea sau necunoaşterea lui Dumnezeu – Dacă omul e răutăcios în gândurile, în cuvintele şi faptele sale, este din pricină că îi lipseşte cunoştinţa lui Dumnezeu; dacă însă este curat în gânduri, sfânt în vorbe, plin de har în fapte, acestea toate nu sunt decât urmarea firească a cunoştinţei ce o are despre Dumnezeu. Tot aşa stau lucrurile şi cu privire la viitorul omului. Cunoaşterea lui Dumnezeu este temelia nestrămutată a unei fericiri nemărginite şi a unei măriri veşnice. A nu-L cunoaşte pe El înseamnă pierzare veşnică.

E de mirat oare, că toată strădania Satanei n-avea altă ţintă decât să răpească făpturii cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu? El a făcut pe Eva să aibă o părere greşită despre Dumnezeu, făcând-o să creadă că Dumnezeu nu este bun. Iată rădăcina ascunsă a întregului rău. Aşa că n-are a face chipul luat de păcat, nici calea apucată ca să intre în sufletul omului: toate acestea nu sunt decât lăstarii care se ivesc din aceiaşi rădăcină: necunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai mare evlavios, ca şi cel mai mare binefăcător, dacă nu cunosc pe Dumnezeu, sunt tot atât de departe de viaţă şi de adevărata sfinţenie ca şi vameşul sau păcătoasa din Evanghelie. Tot atât de păcătos era şi fiul risipitor şi tot atât de depărtat de Tatăl era el, în clipa în care a părăsit casa părintească, ca şi când păştea porcii în ţara străină (Luca 15.13-15). Tot aşa a fost şi cu Eva: din clipa în care s-a smuls din mâna lui Dumnezeu şi a ieşit din starea ei de deplină atârnare de Cuvântul Său, a căzut sub stăpânirea Satanei, care i-a şi adus pierzarea.