Abia atunci, când a fost izgonit din casa tatălui său, Iacov a fost în stare sa guste întru câtva fericirea şi măreţia casei lui Dumnezeu. „Iacov a plecat din Beer Şeba, şi şi-a luat drumul spre Haran, A luat o piatră de acolo, a pus-o căpătâi şi s-a culcat în locul acela”(verset 10-11). Aici, Iacov, este tocmai în starea în care Dumnezeu poate să-l întâlnească şi să-şi desfăşoare faţă de el harul şi slava Lui. Nu se poate înfăţişa mai bine nimicnicia şi neputinţa omului decât prin starea la care a ajuns aici Iacov: în slăbiciunea somnului, sub bolta cerească, neavând decât, o piatră drept căpătâi. „Şi a visat o scară rezemată de pământ al cărei vârf ajungea până la cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe scara aceia. Şi Domnul stătea deasupra ei, şi zicea: Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălul tău Avraam şi Dumnezeul lui Isaac; pământul pe care eşti culcat ţi-l voi da ţie şi seminţei tale. Sămânţa ta va fi ca pulberea pământului; tu te vei întinde la apus, şi la răsărit, la miază-noapte, şi la miazăzi; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta. Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge şi te voi aduce înapoi în ţara aceasta; căci nu te voi părăsi până ce nu voi împlini ce-ţi spun” (verset 12-25).

Avem aici în adevăr „har şi mărire”. Această scară „rezemată de pământ” ne face să ne gândim la harul lui Dumnezeu în persoana şi în lucrarea Fiului. Pe pământ, s-a săvârşit această minunată lucrare, ce alcătuieşte temelia neclintită şi veşnica a tuturor sfaturilor lui Dumnezeu privitoare la Israel, la Biserică şi la lume. Pe pământ a trăit, a lucrat şi a murit Isus ca, prin moartea Sa, să ridice toate piedicile, care ţineau închisă calea împlinirii planurilor dumnezeieşti pentru binecuvântarea omului.

Dar „vârful scării ajungea până la cer”, făcând astfel legătura între cer şi pământ. „Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe scara aceea”. Iată o icoana frumoasă şi izbitoare a Aceluia, prin care Dumnezeu s-a coborât în toata adâncimea nenorocirii omului şi prin care a şi ridicat pe om, aşezându-l pentru totdeauna în faţa Sa, prin puterea harului dumnezeiesc! Dumnezeu s-a îngrijit de tot ce trebuia pentru îndeplinirea planurilor Sale, cu toată nebunia şi picatul omului. Şi când, prin lucrarea Sfântului Duh, un suflet se poate vedea cu prins în harul lui Dumnezeu îl umple o bucurie veşnica. Proorocul Osea ne zugrăveşte timpul în care lucrurile înfăţişate de scara lui Iacov îşi vor avea împlinirea: „În ziua aceea voi încheia pentru tine un legământ cu fiarele câmpului, cu păsările cerului, şi cu târâtoarele pământului; şi voi sfărâma din ţară arcul, sabia şi orice unealtă de război, şi te voi face să locuieşti în linişte. Te voi logodi cu mine pentru totdeauna; te voi logodi cu mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare; şi dreptate, în iubire şi îndurări; te voi logodi cu Mine prin credincioşie şi vei cunoaşte pe Domnul. În ziua aceia voi asculta, zice Domnul, voi asculta cerurile şi ele vor asculta pământul: pământul va asculta grâul, mustul şi untdelemnul, şi acestea vor asculta pe Israel, îmi voi zidi pe Lo-Ruhama în ţară, şi-i voi da îndurare; voi zice lui Lo-Amin, tu eşti poporul Meu. Şi el va răspunde: „Dumnezeul meu”! (Ps, 2. 18, 23). Chiar cuvintele Domnului (Ioan 1. 51) ne aduc aminte de visul lui Iacov: „Adevărat, adevărat va spun, că, de acum încolo veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste „Fiul omului”.”

Acest vis ai lui Iacov este o minunată descoperire a harului lui Dumnezeu faţă de Israel. Am văzut că atât firea cât şi starea adevărată a lui Iacov dovedesc, pe deplin, că dacă era să fie binecuvântat nu se putea decât prin milă. Nici firea, nici naşterea sa nu-i dădeau nici un drept la binecuvântare. Esau, din pricina naşterii firii sale, putea pretinde ceva, dacă s-ar fi înlăturat dreptul de a alege al lui Dumnezeu; dar Iacov n-avea drept la nimic. Descoperirea Domnului faţa de acest rob pe care şi l-a ales, îi arată numai ce e în stare sa facă Dumnezeu. „Eu sunt Domnul…; Eu îţi voi da pământul…; Eu nu te voi părăsi, până ce nu voi împlini ce-ţi spun” (verset 13 – 15). De la Dumnezeu însuşi este totul, fără nici o condiţie. Când lucrează harul, nu este, nu poate fi nici „dacă”, nici „dar”. Harul nu stăpâneşte unde este un „dacă”. Şi asta nu din pricină ca Dumnezeu nu poate pune pe om într-o stere de răspundere în care îi vorbeşte neapărat cu un „dacă” dar Iacov, dormind pe o piatră, nu este într-o stare de răspundere, ci se află în lipsa şi în slăbiciunea cea mai cumplită. Tocmai de aceea Iacov era în stare sa primească o descoperire a harului celui mai desăvârşit, celui mai bogat şi mai fără condiţii.

Nu putem preţui fericirea nemărginită pe care ne-o dă starea în care nu mai avem nici un sprijin decât pe Dumnezeu însuşi care, potrivit firii Sale, ne dă toate binecuvântările şi bucuriile adevărate. Ar fi deci, pentru noi, o pierdere nespus de mare, să avem pe cineva sau ceva, care să ne slujească de sprijin, fiindcă am avea atunci a face cu Dumnezeu pe tărâmul răspunderii, şi am fi pierduţi cu totul. Aşa de rău era Iacov, încât numai Dumnezeu era în stare sa-l ajute. Să luăm dar bine seama că a trecut prin fel de fel de greutăţi, tocmai pentru că n-a ţinut seama întotdeauna de acest adevăr.